Mă trezesc dimineaţa şi mă ia cu nervi. Nu suport trezitul de dimineaţă, e somnul atât de dulce, e răcoarea atât de dură şi e sensul ce nu îl găsesc în prima secundă a dimineţii. Deschid ochii şi mă conving încet să mă ridic din pat, să renunţ la leneveală şi să mă remontez pentru o nouă zi. Am avut mereu un sentiment aparte asupra dimineţilor, încă din adolescenţă mă trezeam cu o furie aparte, ca şi cum nu găseam sensul vieţii la ora 6 dimineaţa. Probabil pentru că neuronii mei dorm la ora aia, e dulcea comoditate ce mă apasă şi mă captează, e plăcerea de a sta în pat la căldură şi mai ales e superbul sentiment de a avea o dimineaţă liberă. Şi culmea, atunci când nu eşti obligat să te trezeşti dimineaţa, o faci... cu drag şi voluntariat. Cred că e acel puls ce nu iubeşte supunerea, ce detestă regulile şi ce doreşte libertatea de a-şi face programul aşa cum vrea. Desigur, sunt oameni foarte matinali, însă eu sunt mai mult o fire nocturnă decât una matinală. Aud ceasul şi l-aş sparge rapid şi cu patimă. E prima secundă ce îmi invadează visele, îmi rupe legătura profundă cu somnul... e precum realitatea ce îţi corupe lumea, o supune la reguli şi o manevrează. Suntem marionete uneori, alteori suntem esenţe vi de inspiraţie.
Şi savurez cafeaua ... şi neuronii mei ticăie rapid şi voioşi pe tărâmul meu dulce, iar atunci apare ... un zâmbet. Acel sens e acolo, ştiu mereu că e acolo, însă pentru o secundă nu îl văd, defapt nici nu trebuie... doar trebuie să îl simt. Mă revăd în pat, e atât de dimineaţă încât stau cuibărită la căldură sub plapumă şi simt dintr-o dată... o mână dragă, o buză caldă, un om iubit ce mă pupă şi mă înveleşte pentru a profita de jumătea de oră ce mi-a rămas. E acolo, e sensul meu drag, e ziua ce mă aşteaptă şi e iubirea ce mă înconjoară. Sunt un zâmbet, nu e un vis, e realitatea mea şi e soţul meu. A trecut un timp de când visam, acum însă îmi trăiesc visul atât de mult dorit. Şi ştiu că viaţa asta e plină de sens, atunci când vrem sa îi oferim unul, e plină de înţelepciuni atunci când suntem receptivi şi mai ales e plină de dragoste, de la cele mai mici amănunte până la cele mai depline. Şi dacă prima secundă a dimineţii nu e tocmai bravă pentru mine, îmi las şansa pentru ca a doua secundă să îmi aparţină în totalitate.
Şi chiar dacă ador răsăriturile, sunt prezentă mai mult la apusuri, probabil e o trăsătură ce mă defineşte totuşi. Chiar dacă răsăriturile sunt sublime, până la urmă depinde cu ce rămâi la fiecare apus, cu ce vis... cu ce trăire, cu ce iubire.
MaryAnne
