E o zi de marţi ce îţi strânge inima şi îţi inspiră un iz macabru şi trist. Vremea se arată solidară sentimentelor noastre, sunt picuri mici de ploaie ce cad, umbra a căzut şi ne învăluie în nori gri şi trişti. Susţinem că e o zi obişnuită, văd oameni ce trăiesc în acelaşi ritm nebun, unii râd, alţii discută, mulţi sunt în tăcere, însă toţi sunt activi. Dar dincolo de disimulare văd priviri ce transmit acelaşi lucru... teroarea. E ceva în interiorul nostru ce s-a sădit şi te îndeamnă să fi precaut, să cercetezi, să te asiguri.
Frica nu face parte din ziua asta. Nu avem dreptul la frică, viaţa nu ne permite luxul acesta, nu acum, nu în perioada asta. Fie că vrem sau nu, trebuie să trăim, chiar dacă supravieţuirea nu e sigură. Nu e niciodată sigură, poate mâine se întâmplă inevitabilul oriunde te-ai afla, orice ai face. Aud versiuni atât de dure şi de limitate că mă simt revoltată. Încetează să critici, dacă nu cunoşti. Încetează să crezi că şti ce înseamnă, dacă nu ai simţit teroarea asta. Încetează să crezi că gândeşti, când alţii duc tragedii ce nu poţi să ţi le imaginezi, dar să le analizezi. Pentru că azi aşteptând trenul, oamenii suspectau pungi abandonate, ce se gândeau că poate e o bombă. Pentru că ieri sunt oameni ce se priveau suspect, cu gândul că oricare poate fi inamicul. Pentru că de ieri, până azi şi mult timp de acum încolo oamenii vor trăi o tristeţe ce e greu de explicat, cu o teroare ce îi apasă şi totuşi cu un curaj de a-şi duce viaţa mai departe, aşa cum e ea. Văd oameni curajoşi. Unii ce plâng în sinea lor, alţii care se manifeată, însă toţi continuă să păşească, pentru a-şi demonstra lor că nu se lasă terorizaţi, pentru a demonstra terorii că nu vor abandona viaţa şi pentru a reînvăţa ca aşa e destinul... un mister. Toţi ştim că viaţa e o clepsidră pentru fiecare, iar mai devreme sau mai târziu se va sfârşi. Însă de ce ar decide nişte fanatici când se termină clepsidra? Nu o vor face, chiar dacă ţinta lor va fi atinsă, a noastră la fel... am trăit liberi, chiar dacă ne-am abandonat frica sau nu, chiar dacă ne-am suspectat sau nu, chiar dacă am suferit sau nu, însă nu am abandonat viaţa, am continuat să o trăim. După atât de multe lacrimi, zăresc zâmbete pentru că zăresc speranţă şi poftă de viaţă, chiar dacă sunt priviri triste ce încă nu reuşesc să înţeleagă minţile negre şi terorizate de propria lor credinţă. Se cere să nu îi privim ca pe niste moştrii, ci ca pe nişte oameni, pentru că rasa umană e capabilă şi de distrugere, de răutate, de ură, de nebunie. Poate că sunt oameni bolnavi şi cu mintea întunecată, însă pentru mine sigur nu mai sunt suflete... şi le-au vândut ieftin pentru nebunia unui război ce nu e al nostru. Un război negru şi nejustificat.
Mă aflu în mijlocul luptei şi simt că Parisul a devenit un oraş trist, ce deşi e în doliu, parizienii continuă să trăiască. Nimeni nu va reuşi să îi reteze aripile libertăţii, oricât de mult se va încerca şi oricât de multe pierderi vor exista.
Şi azi suntem toţi parizieni, pentru că suntem toţi oameni ce avem dreptul de a duce o viaţă liberă, de a ne creşte copii cu principii libere şi pline de dragoste.
Păcat că uneori nu ştim decât să ne distrugem unii pe alţii. Păcat că uneori nu ştim să ne susţinem, doar să ne criticăm. Păcat că nu înţelegem că acum în Franţa s-au pierdut vieţi de diverse naţii, ceea ce ne uneşte şi mai mult. Pentru că noi toţi ce nu suntem ca ei, suntem o ţintă. Noi toţi, fie că suntem români, italieni, spanioli, europeni cu drepturi în faţa noastră, dar cu nici unul în faţa lor. Şi e păcat că nu înţelegem că noi toţi avem de dus o lupta ce nu am dorit-o, dar suntem în mijloc şi nu avem de ales. Nu mai putem da înapoi. Azi trăim, suspinăm pentru că nu putem înţelege masacrul, nici nebunia, nici viziunea. Oare de ce nu putem trăi fiecare aşa cum simţim? De ce ei sunt atât de îngrădiţi şi încăpaţânaţi să devenim roboţi? Roboţi de luptă, fără suflet, fără simţ, fără culoare. Azi e o tristeţe aparte în multe suflete. Dar nu vom renunţa să visăm, să sperăm, să iubim, să ne dorim libertatea. Vrem să trăim aşa cum simţim. Azi suntem răniţi. Şi ştim că bătălia va continua. Însă speranţa se va transmite, din generaţie în generaţie. Nu va pieri niciodată!
Şi azi suntem toţi parizieni, pentru că suntem toţi oameni ce avem dreptul de a duce o viaţă liberă, de a ne creşte copii cu principii libere şi pline de dragoste.
Păcat că uneori nu ştim decât să ne distrugem unii pe alţii. Păcat că uneori nu ştim să ne susţinem, doar să ne criticăm. Păcat că nu înţelegem că acum în Franţa s-au pierdut vieţi de diverse naţii, ceea ce ne uneşte şi mai mult. Pentru că noi toţi ce nu suntem ca ei, suntem o ţintă. Noi toţi, fie că suntem români, italieni, spanioli, europeni cu drepturi în faţa noastră, dar cu nici unul în faţa lor. Şi e păcat că nu înţelegem că noi toţi avem de dus o lupta ce nu am dorit-o, dar suntem în mijloc şi nu avem de ales. Nu mai putem da înapoi. Azi trăim, suspinăm pentru că nu putem înţelege masacrul, nici nebunia, nici viziunea. Oare de ce nu putem trăi fiecare aşa cum simţim? De ce ei sunt atât de îngrădiţi şi încăpaţânaţi să devenim roboţi? Roboţi de luptă, fără suflet, fără simţ, fără culoare. Azi e o tristeţe aparte în multe suflete. Dar nu vom renunţa să visăm, să sperăm, să iubim, să ne dorim libertatea. Vrem să trăim aşa cum simţim. Azi suntem răniţi. Şi ştim că bătălia va continua. Însă speranţa se va transmite, din generaţie în generaţie. Nu va pieri niciodată!
MaryAnne
