Şi atunci când timpul ia,
Şi atunci când ceasul ne anunţă
Şi atunci când sufletul remarcă
Şi inima tresare...
E finalul ce pune punct,
Însă e sufletul ce se înalţă
Triumfător dacă a ştiut să trăiască,
Sau cu speranţă pentru urmaşi,
Dacă a omis să trăiască…
In memoria unui
suflet...
Oricât am fi de puternici, cel mai greu e
acel rămas bun... Cel mai greu de înţeles şi cel mai greu de acceptat. Cred că
indiferent cât de mult am crede că putem evolua şi oricât ne-am crede de
inteligenţi, nu avem cum să deţinem acest răspuns. E unul din acele enigme ale
vieţii prin care ne amăgim dar nu ne mulţumim, ne minţim dar nu ne credem… Ne
amintim că nu suntem eterni. Şi doare. Pentru ca teoretic o ştim cu toţii, însă
atunci când simţim încă un suflet ce îl pierdem, ne rupem încă o bucaţică din
noi. Si o lăsăm să plece. Pentru că nu putem să facem nimic. Suntem doar
martori la cum ne risipim şi plecăm. Unde ? Un suflet naiv îşi va dori
mereu să viseze raiul netrăit, dar o inimă înţeleaptă va şti că există un loc
mai bun, undeva, acolo… Pentru că suntem noi toţi enigme, ce nu putem avea un
sfarşit, decât o continuare, într-o altă lume…
Ne naştem conştientizând că
vom pleca. Mai devreme sau mai târziu. Şi acceptam asta. De parca am avea de
ales… Însă constat că într-un final nu faptul că ne vom termina drumul la un
moment dat e tragedia, ci faptul că nu ne-am
împlinit ţelul pe acest pământ. Sau poate ţelul e deja împlinit atunci
când laşi continuitate în urma ta, când poţi să şti că cineva acolo îţi va
continua povestea, va încerca şi el să traverseze drumuri şi să ţintească
ţeluri, cu speranţa că va reuşi sau cu dorinţa că o va lăsa drept moştenire
urmaşilor… poate într-un final cineva va reuşi. Ţelul nu este mereu un ideal
imens şi greu de definit, cred că uneori stă exact la baza lucrurilor mici şi
superbe din viaţă, începând cu simplul fapt că înveţi să fi om, să deţi valori,
să inspiri curaj şi să trăieşti sublim. Însă merităm oare unii dintre noi să
plecăm din viaţa asta fără să simţim că am atins fericirea ? Merităm unii
dintre noi să ne simţim abandonaţi la finalul drumului ? Oare care greşeli
ar putea motiva existenţa unui astfel de final ? Uneori abandonăm fără să
vrem. Pentru că uneori lăsăm timpul să se risipească pe lucruri inutile şi
banale, fără să ne gândim la sufletele din jur, fiind pur si simplu egoişti.
Probabil astfel de regrete sunt cele ce ne vor măcina mereu, indiferent de cât
timp va trece. Pentru că nu mai poţi schimba nimic şi s-a întâmplat deja, acel
suflet s-a stins aici, însă s-a dus spre un drum mai plin de speranţă.
Oricât ne-am dori să fim de
buni şi oricât am preţui cuvintele şi sentimentele din spatele lor, acestea nu
reprezintă nimic… fără fapte. Noi toţi suntem nimic fără fapte. Şi nu trebuie
să uităm că în toate aceste etape vom ajunge şi noi, poate mai bine sau poate
mai rău. Să fie soarta sau să fie tot rezultatul multitudinilor de fapte din
urma noastră ? Oare nu lăsăm moştenire faptele ce le facem şi tot ele ne
îngroapa în final… pentru că tot ele ne înalţă sau ne dărâmă.
O să păstrăm în suflet mereu
toate celelalte suflete ce se sting, iar cu regretele nu mai putem face nimic,
poate doar sa progresam şi pe viitor să ne preţuim mai mult sufletele dragi,
pentru că ceasul ticăie pentru fiecare. Şi nu se ştie când. Putem doar alege ca azi să fie una din acele
zile în care ne-am pregătit mai bine şi ne-am zâmbit sufletelor dragi. Ar fi
frumos să trăim împăcaţi şi mai ales să plecăm împăcaţi. Dar sunt o complexitate
de gânduri ce ne împiedică de multe ori, de orgolii ce ne stopează, de prostie
ce ne complexează şi de lipsa de dorinţa de a fi oameni… mai simpli, mai buni,
mai înţelepţi. Mai mult suflet, mai
puţin trup. Mai autentici şi mai preţiosi. Suntem ? O să fim ? Ştiu doar că suntem simple enigme…
