Fidelitatea...

       

         
               Și dacă e să mă întreb ce denotă fidelitatea, ce o măsoară sau cu ce ne ajută, pot doar să remarc că ea ne stabilește de multe ori valoarea. Da, valoarea unui om ce de multe ori atârnă de un fir de ață. Nu cred că e o rușine să fim slabi, la urma urmei e uman să ai slăbiciuni, să greșești, să nu reușești să îți controlezi emoțiile sau să te înșeli. Însă nu reușesc să înțeleg de ce fidelitatea e atât de puțin prețuită, atât de puțin deținută și atât de ușor ignorată.

             Azi e mai normal să fi infidel decât fidel, culmea, însă constat că trăim într-o lume în care încep să se prețuiască lucurile fără esență, senzațiile fără noimă, iubirile fără dragoste și calitățile fără limite. Probabil pentru că oamenii simt nevoia să își încerce la maxim capacitățile, răutățile, prejudecățile și tot ce ar putea să îi facă să nu se simtă limitați. Mă gândesc că e dureros pentru mulți să simtă că viața are o anumită limită,  însă cu posibilitatea de a-i descuraja, țin să precizez că oricât de mult am încerca să fugim de limite, defapt ele ne fac să fim umani, ele ne aduc valori și tot ele ne fructifică existența. Oricât am sări în derizoriu, tot nu vom ajunge să susținem că limitele nu există, pentru că limita începe exact în acel punct în care mintea noastră nu poate desluși tot ce ne înconjoară, oricât de mult ne-am dori sau am crede că suntem de inteligenți. Știința poate cerceta, dar anumite lucruri nu pot decât să fie simțite și nicidecum definite. Ne e atât de frică să nu avem răspuns la tot încât ne pierdem încet și sigur. Eu dețin doar adevărul meu, doar esența mea și doar acea părticică din lumea mea, însă pot să recunosc că nu dețin tot, nu știu tot și că viața are limite, ce le trasăm tocmai pentru binele nostru. Iubesc fidelitatea, o văd ca acea parte dintr-un om ce își învinge slăbiciunea, ce deține forța de a-și trasa o valoare, o importanță în tot ce simte și vrea de la viața asta. Și îmi vin în minte cuvintele unui psihanalist ce spunea că deși monogamia pare inumană, pe atât de mult fidelitatea e cea ce ne face să devenim mai umani, iar limitele ne aduc un plus de disciplină și esență. Și știu că fidelitatea e atât de complexă, pentru că e important să fi fidel principiilor tale, valorilor tale, visurilor tale, trăirilor și mai ales dragostei tale. Dacă iubești ceva, fi fidel dorinței de a avea acel ceva. Dacă iubeşti pe cineva, fi fidel inimii ce îți stă alături. Iar dacă te iubești, vei fi fidel principiilor tale de viață, chiar dacă e greu, chiar dacă lumea de multe ori alege să critice și nu să înțeleagă. Fi fidel lumii tale, fie ea cât de mică, e tot ce ai nevoie pentru a te face fericit. Sunt sigură că nefericirea apare atunci când ești infidel ție însuți, când vanitatea ta e mai importantă decât inima, când bunătatea ta e înlocuită cu ură și când pașii tăi duc o viață lașă și nicidecum demnă de principiile ce te definesc.

                  Probabil mulți nu știu ce își doresc de la viață, nu simt ce ar putea să îi facă fericiți, nu au în suflet acel impuls ce să le aducă fericirea și asta pentru simplul fapt că într-un haos unde e doar zgomot și nebunie, e greu să te asculți pe tine însuți. De multe ori nu mai contează ce simți. De multe ori te lași pe valul ce te-a luat, fără să îți pui nici un semn de întrebare. Și de multe ori nu întelegem nimic, pentru că ne obișnuim să disprețuim valorile și să iubim dezastrul. E păcat. Însă e o alegere până la urma, chiar dacă am fi cei mai răniți oameni, să fim fideli nouă e o prioritate ce de multe ori o înțelegem prea târziu.  Da,  fidelitatea e alegerea prin care ne definim ca oameni, creștem și suntem așa cum ne creăm. Suntem bucăți de puzzle ce îl construim cu fiecare nouă alegere.


MaryAnne

Timpul din clepsidră...

          

          

           Clipele noastre sunt firicele de nisip ce se scurg din clepsidră. Fie că vrem sau nu, fie că suntem conştienţi sau visăm, fie că suntem bine implementaţi pe pământ sau cu capul în nori... noi toţi ne scurgem. Noi toţi trăim cu vise, cu speranţe şi cu luptă, însă câţi suntem conştienţi că timpul nu cruţă pe nimeni, că azi e momentul să facem ce vrem, pentru că mâine e o zi necunoscută, o zi ce poate ne abandonează, o zi ce poate ne întristează. Şi dacă ieri am râs, azi plâng. Şi dacă ieri am visat, azi sunt realistă. Şi dacă ieri am avut speranţă, azi o târăsc după mine. Şi dacă ieri am fost în al nouălea cer, azi sunt pe pământ şi doare.

           Dar mă resimt, e susţinerea şi forţa ce mereu mi-a şoptit: " o sa treci şi peste asta". Şi aşa e, ştiu că voi trece, pentru că fiecare moment ce doare se va risipi, iar fiecare lacrimă se va evapora. E viaţa asta, ce oferă nuanţe, de la cele mai gri până la cele mai colorate. E complexitatea, atât de greu de înţeles, de digerat şi de trăit. Însă lupta e forţa ce ne poartă până la uşa fericirii, până la uşa visării şi până ce ne atingem scopul. Vor trece şi momentele de cumpănă, le voi învălui în atât de multă încredere, atât de multă rezistenţă şi atât de multă forţă, încât timpul îmi va reda liniştea... nu doar pentru că o merit, ci pentru că am luptat pentru ea.

         Şi de multe ori suntem inconştienţi, de multe ori nu ştim să avem grijă, nu ştim să ne protejăm,  să ne oferim şanse şi să avem grijă de noi, până când clacăm. Şi chiar dacă uneori moştenim, alteori ne condamnăm singuri,  totuşi uneori ni se oferă o nouă provocare, pentru a învăta o nouă lecţie. Şi pentru că în viaţa asta trebuie să învăţăm să fim puternici, să fim aproape, să trăim cu pasiune şi să profităm de viaţă. Nu o să ştim niciodată cât va dura clepsidra noastră,  nici nu contează, atâta timp cât prezentul îl deţinem frumos şi sincer, investind dragoste în fiecare pas. Regretele sunt inutile, învinovăţirile sunt banale şi falsitatea e o pierdere de timp. Clepsidra noastră ... momentele noastre ce nu trebuie să le pierdem, în care trebuie să învăţăm să fim prezenţi. Şi chiar dacă unele momente ne sfâşie inima, să ne ţinem puternici şi vom trece peste probe, sperând că vom învăţa o lecţie importantă şi nu vom fi supuşi la teste critice. Sănătatea e o balanţă ce uneori se dezechilibrează, şi cred că echilibrul dintre trup, minte şi suflet face tot... Însă în zilele noastre e atât de dificil si totuşi cel mai greu e să învăţăm să avem linişte, să profităm de ea şi să o menţinem. Adorăm să ne complicăm existenţa banal si să avem parte de tornade ce lasă sechele grave. Şi mi-ar plăcea atât de mult să îmi văd iubirea bine, să o simt stabilă şi sa ne echilibrăm liniştea. 

          Şi ce ar putea fi mai important decât momentul în care trăim înconjuraţi de oameni dragi. Dincolo de provocări, de teste, de greutăţi şi dureri, le vom trece împreună aşa cum la bine şi la rău am promis că o vom face. Tot ce îmi doresc e să fim acasă, împreună. Viaţa e imprevizibilă, aşa cum şi oamenii sunt, însă sprijinul dintre două inimi face punte spre fericire, face glas spre îngeri şi speranţă pentru inimă. 

MaryAnne