Sentiment de mama....

Nu sunt supărată... sunt doar dezamăgită.
De oamenii din jur...

              Totul s-a schimbat în momentul în care am devenit mamă. Misiunea mea a devenit una precisă și importantă... fericirea copilului meu. Și oricât va fi de greu, voi fi acolo indiferent... cât de somn îmi va fi, cât de rău mă vor durea brațele sau cât de mult va trebui să mă remontez și să învăț să am răbdare. Pentru că fiecare noua zi e o nouă aventură, însă nimic nu se compară cu fericirea copilului meu și cu zâmbetul lui.  Și am realizat că e ușor să îl faci fericit, atunci când îi oferi atenție. Și nu mi-e frică de faptul că va deveni un copil răsfățat, ci mai degrabă mi-ar fi frică să devin eu o mamă ignorantă. Și nu pot să împărtășesc sfaturi precum cele ce îți sugerează să îți lași copilul să plângă cu lacrimi doar pentru a-l învăța să doarmă singur sau cele prin care te îndeamnă să îți scuturi sau lovești copilul doar pentru a-i oferi o lecție. Eu cred că noi, cei ce ne considerăm maturi ar trebui să ne învțăm lecția mai întâi, să fim părinți informați, să citim ce e bine pentru copilul nostru și să căutăm păreri avizate care ne împărtășesc viziunea. Îmi doresc un copil independent și liber, cu o gândire frumoasă și cu o stabilitate bună. Pentru asta trebuie să fiu și eu un părinte care să îi ofere posibilitatea omulețului mic să devină mare. Și e simplu de înțeles cum funcționează lucrurile. O să îi ofer mereu copilului meu brațele mele, atunci când acesta mi-o va cere și când ele îi vor oferi calmul și liniștea necesară. O să îl îmbrățisez și o să îl sărut mereu cu drag. O să fiu acolo și o să învăț să îi înțeleg necesitățile, chiar de la primele luni de viață. Pentru că eu cred că dacă noi avem nevoie de îmbrățișări și înțelegere, cu atât mai mult un bebeluș, în primele luni de viață. Iar dacă noi avem nevoie de un somn liniștitor și anumite lucruri ne calmează precum muzica, sau îmbrățișarea celui drag, cu atât mai mult are nevoie cel mic.  Iar brațele mele îl fac să se simtă protejat și îi aduc liniștea și îi calmează durerea, deci nu voi înceta să i le ofer. Iar picioarele mele îl poartă pe drumuri ce el încă nu știe să le străbată, pentru că mai are nevoie de timp pentru a începe să meargă... deci o să i le pun la dispoziție pe ale mele. Zâmbetul meu îi oferă confirmarea că e bine fie vesel și să râdă mereu, deci voi zâmbi chiar și atunci când trupul meu va plânge. Iar atenția mea îi oferă încrederea în acțiunile lui și în primii pași în viață, deci nu voi înceta să i-o ofer.  Nu mi-e frica că atunci când ofer tot copilului meu, va deveni un încrezut, pentru că știu că el defapt va deveni un om cu încredere în el și dornic să învețe. Și va deveni un om bun atunci când îi voi arăta drumul spre asta și nu îi voi pedepsi fiecare acțiune. Și cum aș putea să îmi pedepsesc copilul ignorându-l pentru simplul fapt că plânge în hohote pentru a-i oferi brațele să doarmă. Contează doar sufletele dragi și ce putem face pentru ele. Și e păcat că mulți dintre noi nu înțelegem că există doar o etapă din viață în care ne putem bucura de zâmbetul celui mic, de râsul lui molipsitor, de gesturile lui și îmbrățișarea lui care îți confirmă faptul că el dă sens vieții tale. Și de ce să aleg să fiu o egoistă și o indiferentă, când defapt tot ce mă face mai fericită stă în zâmbetul copilului meu. Atât cât pot, o să îi alin fiecare lacrimă. Pentru că e sufletul meu cel mai drag și odată cu copilul meu am descoperit ce înseamnă dragostea necondiționată.

 

 

Dacă ar fi să ne punem în locul unui bebeluș, nu cred că noua ne-ar plăcea să fim lăsați să ne simțim abandonați și să plângem când am dori doar o îmbrățișare, sau să fim lăsați într-un colț când nu am putea să mergem, sau să fim certați mereu când noi dorim doar o vorbă bună și un zâmbet. Uitam cine am fost și nu încercăm să fim mai mult decât suntem... de dragul comodității noastre. Și rănim suflete...

 

O să fiu lângă tine suflet drag,

O să îți ofer brațele

O să îți dau inima

Și o să te alin mereu

Pentru că între două pulsuri

S-a creat o legătură eternă...

 

 

MaryAnne

 

 

Pentru ce a fost un suflet...

Şi atunci când timpul ia,

Şi atunci când ceasul ne anunţă

Şi atunci când sufletul remarcă

Şi inima tresare...

E finalul ce pune punct,

Însă e sufletul ce se înalţă

Triumfător dacă a ştiut să trăiască,

Sau cu speranţă pentru urmaşi,

Dacă a omis să trăiască…   

In memoria unui suflet...

Oricât am fi de puternici, cel mai greu e acel rămas bun... Cel mai greu de înţeles şi cel mai greu de acceptat. Cred că indiferent cât de mult am crede că putem evolua şi oricât ne-am crede de inteligenţi, nu avem cum să deţinem acest răspuns. E unul din acele enigme ale vieţii prin care ne amăgim dar nu ne mulţumim, ne minţim dar nu ne credem… Ne amintim că nu suntem eterni. Şi doare. Pentru ca teoretic o ştim cu toţii, însă atunci când simţim încă un suflet ce îl pierdem, ne rupem încă o bucaţică din noi. Si o lăsăm să plece. Pentru că nu putem să facem nimic. Suntem doar martori la cum ne risipim şi plecăm. Unde ? Un suflet naiv îşi va dori mereu să viseze raiul netrăit, dar o inimă înţeleaptă va şti că există un loc mai bun, undeva, acolo… Pentru că suntem noi toţi enigme, ce nu putem avea un sfarşit, decât o continuare, într-o altă lume…

        Ne naştem conştientizând că vom pleca. Mai devreme sau mai târziu. Şi acceptam asta. De parca am avea de ales… Însă constat că într-un final nu faptul că ne vom termina drumul la un moment dat e tragedia, ci faptul că nu ne-am  împlinit ţelul pe acest pământ. Sau poate ţelul e deja împlinit atunci când laşi continuitate în urma ta, când poţi să şti că cineva acolo îţi va continua povestea, va încerca şi el să traverseze drumuri şi să ţintească ţeluri, cu speranţa că va reuşi sau cu dorinţa că o va lăsa drept moştenire urmaşilor… poate într-un final cineva va reuşi. Ţelul nu este mereu un ideal imens şi greu de definit, cred că uneori stă exact la baza lucrurilor mici şi superbe din viaţă, începând cu simplul fapt că înveţi să fi om, să deţi valori, să inspiri curaj şi să trăieşti sublim. Însă merităm oare unii dintre noi să plecăm din viaţa asta fără să simţim că am atins fericirea ? Merităm unii dintre noi să ne simţim abandonaţi la finalul drumului ? Oare care greşeli ar putea motiva existenţa unui astfel de final ? Uneori abandonăm fără să vrem. Pentru că uneori lăsăm timpul să se risipească pe lucruri inutile şi banale, fără să ne gândim la sufletele din jur, fiind pur si simplu egoişti. Probabil astfel de regrete sunt cele ce ne vor măcina mereu, indiferent de cât timp va trece. Pentru că nu mai poţi schimba nimic şi s-a întâmplat deja, acel suflet s-a stins aici, însă s-a dus spre un drum mai plin de speranţă.

        Oricât ne-am dori să fim de buni şi oricât am preţui cuvintele şi sentimentele din spatele lor, acestea nu reprezintă nimic… fără fapte. Noi toţi suntem nimic fără fapte. Şi nu trebuie să uităm că în toate aceste etape vom ajunge şi noi, poate mai bine sau poate mai rău. Să fie soarta sau să fie tot rezultatul multitudinilor de fapte din urma noastră ? Oare nu lăsăm moştenire faptele ce le facem şi tot ele ne îngroapa în final… pentru că tot ele ne înalţă sau ne dărâmă.

        O să păstrăm în suflet mereu toate celelalte suflete ce se sting, iar cu regretele nu mai putem face nimic, poate doar sa progresam şi pe viitor să ne preţuim mai mult sufletele dragi, pentru că ceasul ticăie pentru fiecare. Şi nu se ştie când. Putem doar alege ca azi să fie una din acele zile în care ne-am pregătit mai bine şi ne-am zâmbit sufletelor dragi. Ar fi frumos să trăim împăcaţi şi mai ales să plecăm împăcaţi. Dar sunt o complexitate de gânduri ce ne împiedică de multe ori, de orgolii ce ne stopează, de prostie ce ne complexează şi de lipsa de dorinţa de a fi oameni… mai simpli, mai buni, mai înţelepţi. Mai mult  suflet, mai puţin trup. Mai autentici şi mai preţiosi. Suntem ? O să fim ? Ştiu doar că suntem simple enigme…

     

Visătorii au drepturi.... :)

"Visătorii au dreptul sa își încerce șansa

În timp ce lașii își vor plânge de milă"

Visătorii sunt acei oameni ce sunt acolo pentru că trebuie,

dar vor ajunge unde vor pentru că luptă!

            Dacă nu luptăm pentru ce ne dorim, nu vom reuși niciodată să ne atingem fericirea. E ușor să îți dorești, însă nu e ușor să obți ce vrei. Și știu că lucrurile ar fi mult mai simple, dacă pur și simplu ne-am găsi curajul. Acel curaj de a trăi ziua de azi ca și cum am miza azi pe tot. Ca și cum ne-am dori cu adevărat să fim fericiți și am înțelege că nimic nu îți este oferit fără să dai. Și cred că trebuie să dai tot. Nu există compromisuri, pentru că atunci când vine vorba de împlinire, viața nu face omisiuni, vrea tot sau nu îți dă nimic. Și trebuie să fi acolo în procentaj maxim, oferindu-ți sudoarea, munca, dorința, voința și lupta. Să fi suflet complet, gata să își îndeplinească scopul.

             Știu că e greu să credem că am avea un scop, însă mie îmi e greu să cred că putem exista fără o țintă sau un scop anume. Poate pentru că ador să fiu idealistă. Poate pentru că asta e esența mea. Dar esența ta care e? Dacă nu îți descoperi scopul și nici nu ști ce îți dorești de la viață, o să fi doar pe jumătate în toate situațiile. O să oferi o jumătate din omul din tine, o să oferi jumătate din viața ta, o să oferi jumătate din curaj și o să primești tot jumătăți de măsură. Acele jumătați ce vor fi ca firimituri pentru sufletul tău. Vei primi ceea ce semeni. Vei primi ceea ce oferi. Perfect adevărat. Pentru că în viața asta trebuie să fim curajoși. Și nu există moment pentru a fi ci exista "acum" pentru a începe. Să nu așteptăm mereu ziua de mâine, pentru că ea într-o bună zi nu va mai veni. Și nu știu de ce am dori să trăim ca și cum am supraviețui. Oare de ce nu vrem sa ne oferim tot? De ce ne înconjurăm de oameni ce ne fac să suferim? De ce atragem și iubim doar ceea ce nu e pentru noi? De ce știm să dăm sfaturi celorlalți însă nu știm să ne urmăm sfaturile? Sunt întrebări atât de bune și atât de greu de înțeles, pe cât sunt și răspunsurile de imposibile. Timpul e cel ce îți răspunde, într-un fel sau altul. Sau mintea noastră genială își ia toate resursele și își vinde cel mai frumos ambalaj ce poate să ne ușureze conștiința. Și pentru a ne minți că am reușit să facem ceea ce am putut. Însă niciodată nu o să ne oferim atât timp cât suntem lași. Niciodată nu o să fim pe deplin fericiți, dacă o să mizăm pe superficial. O să fim doar pe deplin amăgiți că poate va veni și momentul nostru. Dar lupta noastră când va veni? Ambiția și iubirea pentru noi? Oare când o să considerăm că merităm să luptăm pentru noi în așa fel încât azi, mâine și poimâine să fim tot împliniți chiar dacă azi o să ne declarăm ziua groaznică. Chiar dacă azi o sa fiu foarte obosită și foarte nervoasă, o să fiu tot fericită într-un final. Si o să fiu așa doar atunci când o să îmi găsesc echilibrul inimii, ce indiferent ce lucruri superficiale vor interveni, voi ști că am ales pentru mine într-un final... curajul. Acel curaj nebun ce mi-a adus omul ce să mă merite, omul ce să mă iubească, iubirea și oamenii dragi, familia mea și toate lucrurile importante ce sunt baza mea. Și dincolo de ei sunt eu care știu cine sunt... sunt o multitudine de evenimente mici și importante, acele evenimente ce m-au creat și m-au format, însă fară de care nu puteam ajunge să am... curajul de a începe să îmi trăiesc viața. Să îmi trăiesc frumos viața. Să fac toate lucrurile ce să îmi încânte inima. Pentru că merit. Și pentru că doar eu știu cel mai bine cine sunt și ce vreau. Și doar eu pot sa îmi ofer împlinirea.

Nu ramâneți blocați în tot ce se putea face!
Insistați asupra lucrurilor ce se pot face acum. 
Viața nu stă în trecut, nici măcar în viitor. 
Ea stă în prezent. Și în lucruri și stări esențiale... iubire, valoare, principiu de viață. 

Nu acceptați lucruri care nu vă definesc! 
Viața e doar una. Și curajul e doar unul. 
Dar curajul e definitoriu. 
Viața poate trece, fără ca măcar să începi să o cunoști. Fără ca măcar să o trăiești. 
Doar să supraviețuiești. 
Asta dacă nu ai curaj.

Dar fi curajos! Meriți!

Zâmbește!

Îmi promit de azi..! :)

Suntem suflete...

        Există atât de multe părți într-un om încât...

Încât avem o singură opțiune. Să mizăm pe cea mai buna

 Dacă ar fi să aleg o singură versiune a mea, aș alege-o pe cea de azi. Cea în care mă simt deplină, cea în care mă recunosc cu fiecare defect și fiecare trăire, fiind cea care a crescut. Și cred că nu ne vor ajunge anii pentru câte lucruri avem de învățat. Însă ne ajunge inima ce o deținem, pentru a învața fiecare secret special ce să îi ofere fericirea. Pentru că fericirea stă în lucruri simple.

Și nu sunt mereu veselă, mereu fără griji sau mereu fără temeri.  Nu sunt imbatabilă așa cum aparențele o spun. Însă aleg să fiu în multe circumstanțe, pentru că ceea ce alegem să fim e ceea ce suntem defapt. Nu poți să evapori noțiunea de teamă, ea există… însă o poți înfrânge prin curaj. Acel curaj de a face ce trebuie. De multe ori ne însușim prin faptele ce le săvârșim. Defapt de cele mai multe ori, suntem multitudinea faptelor ce le facem într-o viață. Și mereu am vrea să facem mai multe, dar nu mereu alocăm timp. Mereu vrem să avem iubire, dar nu mereu investim sentiment. Mereu vrem tot, însă de multe ori oferim nimic. Suntem ființe incredibile, suntem pe cât de sublimi, pe atât de superficiali și ignoranți. Însă putem. Iar atât timp cât putem suntem miracole. În fiecare zi. Am descoperit că mereu putem mai mult, putem să fim mai buni, să iubim mai mult, să visam mai mult. Să trăim mai copilăresc, chiar dacă gândim responsabil.

Poate pentru că știu că viața asta e presărată cu ingredientele ce le semeni, poate de asta zâmbesc mai des, iubesc mai intens, nu imi irosesc clipele și visez profund, pe intensități de secundă. Iar când mă cuprinde nebunia lumii secolului nostru, încerc să nu uit ce sunt. Incerc să nu uit că sunt suflet, mai mult decat orice. Iar ăsta este scopul. Să îți intensifici sentimentele magice ce zac în interiorul unui suflet. E un tot ce te copleșește și te împlinește.

Suntem noi, enigme superbe și pagini dintr-o carte. Suntem suflete.

MaryAnne

Link foto;https://naturesoundspa.com/blog/nature-sounds-for-meditation 

Nu există "nu pot"

       

  

Omul e o particică mare de lamentare incurabilă. Omul e veșnic nemulțumit. Omul își dorește mereu ceea ce nu are. Însă tot omul e cel ce descoperă ce îl face fericit. Atunci când se decide să aleagă cu inima. Atunci când lasă mintea să îl facă înțelept și nu un interesat și atunci când simte viața după ritm de muzică și nu după nuanța banilor.

         Am învățat în timp că nu există "nu pot". Există doar acea lamentare specifică ce ne dă iz de victimă colosală. Alegem varianta cea mai simplă... compătimirea. Ne e frică de eșec, de lucruri pe care nu le cunoaștem, de viziuni, astfel încât ne adâncim în lucruri ce nu le iubim și ne plângem că nu le deținem pe cele ce le adorăm. Însă totul începe să prindă contur atunci când te decizi să faci un pas spre a te face fericit. Atunci când riști, indiferent de rezultat. Atunci când încerci, chiar dacă e greu. Atunci când îți iei inima în dinți și faci pași cu frică în inimă. Nu trebuie să îți fie frică de ceea ce ar putea să te facă fericit. Simte, gândește, urmează-ți instinctul. Pentru simplul fapt că avem o singură viață și o singură trăire. În clipa în care începi să alegi lucruri ce le vrei, să gândești optimist și să speri, însă în primul rând să lupți... atunci se ivesc oportunități.

         Acum aș vrea să nu uităm să zâmbim. Să nu uităm să simțim. E atât de frumoasă viața când o accepți așa cum e și o trăiești intens, fără regrete. Nu avem timp pentru regrete. Avem doar timp pentru iubire. Pentru lucrurile ce le iubim. Pentru suflet.

MaryAnne




Link imagine: http://love-citation-x3.skyrock.com/3093515309-Essayer-d-empecher-une-jeune-fille-de-rever-c-est-comme-essayer-d.html

Porția de optimism...

 

          

          Ești prezent. Ești aici atât de sigur de drumul tău și atât de captiv în lanțuri ce nu îți aparțin. Atunci când îți dorești un drum nou, îți faci un bagaj gol ce te pregătești să îl lași să adune noi informații, noi idei și totuși noi posibilități.

          Realizezi într-un final că oriunde te-ai afla și orice ai face, tu ești cel ce porți în spate porția ta de optimism sau de negativism. Poți visa cât vrei de departe, sau poți să te oprești la prima negare a existenței unui vis. Oare dacă nu ar exista visele, nu am fi simpli trecători fără sens în viața asta? Nu suntem oare noi toți, bucățele de vise dintr-unul mai deplin? Știu că atunci când visezi, sunt atât de multe portițe ce le deschizi, prin simplul gând optimist ce îl oferi inimii tale. Iar atunci când crezi cu adevărat în tine, nu poți decât să îți oferi o nouă șansă pentru o nouă cale. Acea cale ce să îți aducă lucruri noi, viziuni noi, gânduri mai bune și mai pline de esență. Știu că sunt o visătoare. Însă sunt o visătoare ce dă glas pulsului ei, ce încearcă, ce luptă, ce își stabilește bine țelurile și le dă glas prin fapte.
           Putem fi vis și realitate. Putem fi gând și simț. Putem fi dorință și împlinire. Nu putem fi, suntem. De acum, de azi, din momentul în care încetăm să ne plângem și acționăm. Din acel sublim moment în care începem să ne țesem visele, atât de mult dorite. Cum vom fi priviți? Știu că cel mai important e cum te privești tu atunci când te identifici. Un om visător sau un om optimist și luptător?

        

Azi suntem toţi parizieni...

      

       E o zi de marţi ce îţi strânge inima şi îţi inspiră un iz macabru şi trist. Vremea se arată solidară sentimentelor noastre, sunt picuri mici de ploaie ce cad, umbra a căzut şi ne învăluie în nori gri şi trişti. Susţinem că e o zi obişnuită, văd oameni ce trăiesc în acelaşi ritm nebun, unii râd, alţii discută, mulţi sunt în tăcere, însă toţi sunt activi. Dar dincolo de disimulare văd priviri ce transmit acelaşi lucru... teroarea. E ceva în interiorul nostru ce s-a sădit şi te îndeamnă să fi precaut, să cercetezi, să te asiguri.       

      Frica nu face parte din ziua asta. Nu avem dreptul la frică, viaţa nu ne permite luxul acesta, nu acum, nu în perioada asta. Fie că vrem sau nu, trebuie să trăim, chiar dacă supravieţuirea nu e sigură. Nu e niciodată sigură, poate mâine se întâmplă inevitabilul oriunde te-ai afla, orice ai face. Aud versiuni atât de dure şi de limitate că mă simt revoltată. Încetează să critici, dacă nu cunoşti. Încetează să crezi că şti ce înseamnă, dacă nu ai simţit teroarea asta. Încetează să crezi că gândeşti, când alţii duc tragedii ce nu poţi să ţi le imaginezi, dar să le analizezi. Pentru că azi aşteptând trenul, oamenii suspectau pungi abandonate, ce se gândeau că poate e o bombă. Pentru că ieri sunt oameni ce se priveau suspect, cu gândul că oricare poate fi inamicul. Pentru că de ieri, până azi şi mult timp de acum încolo oamenii vor trăi o tristeţe ce e greu de explicat, cu o teroare ce îi apasă şi totuşi cu un curaj de a-şi duce viaţa mai departe, aşa cum e ea. Văd oameni curajoşi. Unii ce plâng în sinea lor, alţii care se manifeată, însă toţi continuă să păşească, pentru a-şi demonstra lor că nu se lasă terorizaţi, pentru a demonstra terorii că nu vor abandona viaţa şi pentru a reînvăţa ca aşa e destinul... un mister. Toţi ştim că viaţa e o clepsidră pentru fiecare, iar mai devreme sau mai târziu se va sfârşi. Însă de ce ar decide nişte fanatici când se termină clepsidra? Nu o vor face, chiar dacă ţinta lor va fi atinsă, a noastră la fel... am trăit liberi, chiar dacă ne-am abandonat frica sau nu, chiar dacă ne-am suspectat sau nu, chiar dacă am suferit sau nu, însă nu am abandonat viaţa, am continuat să o trăim. După atât de multe lacrimi, zăresc zâmbete pentru că zăresc speranţă şi poftă de viaţă, chiar dacă sunt priviri triste ce încă nu reuşesc să înţeleagă minţile negre şi terorizate de propria lor credinţă. Se cere să nu îi privim ca pe niste moştrii, ci ca pe nişte oameni, pentru că rasa umană e capabilă şi de distrugere, de răutate, de ură, de nebunie. Poate că sunt oameni bolnavi şi cu mintea întunecată, însă pentru mine sigur nu mai sunt suflete... şi le-au vândut ieftin pentru nebunia unui război ce nu e al nostru. Un război negru şi nejustificat. 

       Mă aflu în mijlocul luptei şi simt că Parisul a devenit un oraş trist, ce deşi e în doliu, parizienii continuă să trăiască. Nimeni nu va reuşi să îi reteze aripile libertăţii, oricât de mult se va încerca şi oricât de multe pierderi vor exista. 
     Şi azi suntem toţi parizieni, pentru că suntem toţi oameni ce avem dreptul de a duce o viaţă liberă, de a ne creşte copii cu principii libere şi pline de dragoste.
   Păcat că uneori nu ştim decât să ne distrugem unii pe alţii. Păcat că uneori nu ştim să ne susţinem, doar să ne criticăm. Păcat că nu înţelegem că acum în Franţa s-au pierdut vieţi de diverse naţii, ceea ce ne uneşte şi mai mult. Pentru că noi toţi ce nu suntem ca ei, suntem o ţintă. Noi toţi, fie că suntem români, italieni, spanioli, europeni cu drepturi în faţa noastră, dar cu nici unul în faţa lor. Şi e păcat că nu înţelegem că noi toţi avem de dus o lupta ce nu am dorit-o, dar suntem în mijloc şi nu avem de ales. Nu mai putem da înapoi. Azi trăim, suspinăm pentru că nu putem înţelege masacrul, nici nebunia, nici viziunea. Oare de ce nu putem trăi fiecare aşa cum simţim? De ce ei sunt atât de îngrădiţi şi încăpaţânaţi să devenim roboţi? Roboţi de luptă, fără suflet, fără simţ, fără culoare. Azi e o tristeţe aparte în multe suflete. Dar nu vom renunţa să visăm, să sperăm, să iubim, să ne dorim libertatea. Vrem să trăim aşa cum simţim. Azi suntem răniţi. Şi ştim că bătălia va continua. Însă speranţa se va transmite, din generaţie în generaţie. Nu va pieri niciodată!

MaryAnne

Fidelitatea...

       

         
               Și dacă e să mă întreb ce denotă fidelitatea, ce o măsoară sau cu ce ne ajută, pot doar să remarc că ea ne stabilește de multe ori valoarea. Da, valoarea unui om ce de multe ori atârnă de un fir de ață. Nu cred că e o rușine să fim slabi, la urma urmei e uman să ai slăbiciuni, să greșești, să nu reușești să îți controlezi emoțiile sau să te înșeli. Însă nu reușesc să înțeleg de ce fidelitatea e atât de puțin prețuită, atât de puțin deținută și atât de ușor ignorată.

             Azi e mai normal să fi infidel decât fidel, culmea, însă constat că trăim într-o lume în care încep să se prețuiască lucurile fără esență, senzațiile fără noimă, iubirile fără dragoste și calitățile fără limite. Probabil pentru că oamenii simt nevoia să își încerce la maxim capacitățile, răutățile, prejudecățile și tot ce ar putea să îi facă să nu se simtă limitați. Mă gândesc că e dureros pentru mulți să simtă că viața are o anumită limită,  însă cu posibilitatea de a-i descuraja, țin să precizez că oricât de mult am încerca să fugim de limite, defapt ele ne fac să fim umani, ele ne aduc valori și tot ele ne fructifică existența. Oricât am sări în derizoriu, tot nu vom ajunge să susținem că limitele nu există, pentru că limita începe exact în acel punct în care mintea noastră nu poate desluși tot ce ne înconjoară, oricât de mult ne-am dori sau am crede că suntem de inteligenți. Știința poate cerceta, dar anumite lucruri nu pot decât să fie simțite și nicidecum definite. Ne e atât de frică să nu avem răspuns la tot încât ne pierdem încet și sigur. Eu dețin doar adevărul meu, doar esența mea și doar acea părticică din lumea mea, însă pot să recunosc că nu dețin tot, nu știu tot și că viața are limite, ce le trasăm tocmai pentru binele nostru. Iubesc fidelitatea, o văd ca acea parte dintr-un om ce își învinge slăbiciunea, ce deține forța de a-și trasa o valoare, o importanță în tot ce simte și vrea de la viața asta. Și îmi vin în minte cuvintele unui psihanalist ce spunea că deși monogamia pare inumană, pe atât de mult fidelitatea e cea ce ne face să devenim mai umani, iar limitele ne aduc un plus de disciplină și esență. Și știu că fidelitatea e atât de complexă, pentru că e important să fi fidel principiilor tale, valorilor tale, visurilor tale, trăirilor și mai ales dragostei tale. Dacă iubești ceva, fi fidel dorinței de a avea acel ceva. Dacă iubeşti pe cineva, fi fidel inimii ce îți stă alături. Iar dacă te iubești, vei fi fidel principiilor tale de viață, chiar dacă e greu, chiar dacă lumea de multe ori alege să critice și nu să înțeleagă. Fi fidel lumii tale, fie ea cât de mică, e tot ce ai nevoie pentru a te face fericit. Sunt sigură că nefericirea apare atunci când ești infidel ție însuți, când vanitatea ta e mai importantă decât inima, când bunătatea ta e înlocuită cu ură și când pașii tăi duc o viață lașă și nicidecum demnă de principiile ce te definesc.

                  Probabil mulți nu știu ce își doresc de la viață, nu simt ce ar putea să îi facă fericiți, nu au în suflet acel impuls ce să le aducă fericirea și asta pentru simplul fapt că într-un haos unde e doar zgomot și nebunie, e greu să te asculți pe tine însuți. De multe ori nu mai contează ce simți. De multe ori te lași pe valul ce te-a luat, fără să îți pui nici un semn de întrebare. Și de multe ori nu întelegem nimic, pentru că ne obișnuim să disprețuim valorile și să iubim dezastrul. E păcat. Însă e o alegere până la urma, chiar dacă am fi cei mai răniți oameni, să fim fideli nouă e o prioritate ce de multe ori o înțelegem prea târziu.  Da,  fidelitatea e alegerea prin care ne definim ca oameni, creștem și suntem așa cum ne creăm. Suntem bucăți de puzzle ce îl construim cu fiecare nouă alegere.


MaryAnne

Timpul din clepsidră...

          

          

           Clipele noastre sunt firicele de nisip ce se scurg din clepsidră. Fie că vrem sau nu, fie că suntem conştienţi sau visăm, fie că suntem bine implementaţi pe pământ sau cu capul în nori... noi toţi ne scurgem. Noi toţi trăim cu vise, cu speranţe şi cu luptă, însă câţi suntem conştienţi că timpul nu cruţă pe nimeni, că azi e momentul să facem ce vrem, pentru că mâine e o zi necunoscută, o zi ce poate ne abandonează, o zi ce poate ne întristează. Şi dacă ieri am râs, azi plâng. Şi dacă ieri am visat, azi sunt realistă. Şi dacă ieri am avut speranţă, azi o târăsc după mine. Şi dacă ieri am fost în al nouălea cer, azi sunt pe pământ şi doare.

           Dar mă resimt, e susţinerea şi forţa ce mereu mi-a şoptit: " o sa treci şi peste asta". Şi aşa e, ştiu că voi trece, pentru că fiecare moment ce doare se va risipi, iar fiecare lacrimă se va evapora. E viaţa asta, ce oferă nuanţe, de la cele mai gri până la cele mai colorate. E complexitatea, atât de greu de înţeles, de digerat şi de trăit. Însă lupta e forţa ce ne poartă până la uşa fericirii, până la uşa visării şi până ce ne atingem scopul. Vor trece şi momentele de cumpănă, le voi învălui în atât de multă încredere, atât de multă rezistenţă şi atât de multă forţă, încât timpul îmi va reda liniştea... nu doar pentru că o merit, ci pentru că am luptat pentru ea.

         Şi de multe ori suntem inconştienţi, de multe ori nu ştim să avem grijă, nu ştim să ne protejăm,  să ne oferim şanse şi să avem grijă de noi, până când clacăm. Şi chiar dacă uneori moştenim, alteori ne condamnăm singuri,  totuşi uneori ni se oferă o nouă provocare, pentru a învăta o nouă lecţie. Şi pentru că în viaţa asta trebuie să învăţăm să fim puternici, să fim aproape, să trăim cu pasiune şi să profităm de viaţă. Nu o să ştim niciodată cât va dura clepsidra noastră,  nici nu contează, atâta timp cât prezentul îl deţinem frumos şi sincer, investind dragoste în fiecare pas. Regretele sunt inutile, învinovăţirile sunt banale şi falsitatea e o pierdere de timp. Clepsidra noastră ... momentele noastre ce nu trebuie să le pierdem, în care trebuie să învăţăm să fim prezenţi. Şi chiar dacă unele momente ne sfâşie inima, să ne ţinem puternici şi vom trece peste probe, sperând că vom învăţa o lecţie importantă şi nu vom fi supuşi la teste critice. Sănătatea e o balanţă ce uneori se dezechilibrează, şi cred că echilibrul dintre trup, minte şi suflet face tot... Însă în zilele noastre e atât de dificil si totuşi cel mai greu e să învăţăm să avem linişte, să profităm de ea şi să o menţinem. Adorăm să ne complicăm existenţa banal si să avem parte de tornade ce lasă sechele grave. Şi mi-ar plăcea atât de mult să îmi văd iubirea bine, să o simt stabilă şi sa ne echilibrăm liniştea. 

          Şi ce ar putea fi mai important decât momentul în care trăim înconjuraţi de oameni dragi. Dincolo de provocări, de teste, de greutăţi şi dureri, le vom trece împreună aşa cum la bine şi la rău am promis că o vom face. Tot ce îmi doresc e să fim acasă, împreună. Viaţa e imprevizibilă, aşa cum şi oamenii sunt, însă sprijinul dintre două inimi face punte spre fericire, face glas spre îngeri şi speranţă pentru inimă. 

MaryAnne

A doua secundă a dimineţii...

         Mă trezesc dimineaţa şi mă ia cu nervi. Nu suport trezitul de dimineaţă, e somnul atât de dulce, e răcoarea atât de dură şi e sensul ce nu îl găsesc în prima secundă a dimineţii. Deschid ochii şi mă conving încet să mă ridic din pat, să renunţ la leneveală şi să mă remontez pentru o nouă zi. Am avut mereu un sentiment aparte asupra dimineţilor, încă din adolescenţă mă trezeam cu o furie aparte, ca şi cum nu găseam sensul vieţii la ora 6 dimineaţa. Probabil pentru  că neuronii mei dorm la ora aia, e dulcea comoditate ce mă apasă şi mă captează, e plăcerea de a sta în pat la căldură şi mai ales e superbul sentiment de a avea o dimineaţă liberă. Şi culmea, atunci când nu eşti obligat să te trezeşti dimineaţa, o faci... cu drag şi voluntariat. Cred că e acel puls ce nu iubeşte supunerea, ce detestă regulile şi ce doreşte libertatea de a-şi face programul aşa cum vrea. Desigur, sunt oameni foarte matinali, însă eu sunt mai mult o fire nocturnă decât una matinală. Aud ceasul şi l-aş sparge rapid şi cu patimă. E prima secundă ce îmi invadează visele, îmi rupe legătura profundă cu somnul... e precum realitatea ce îţi corupe lumea, o supune la reguli şi o manevrează. Suntem marionete uneori, alteori suntem esenţe vi de inspiraţie.

       Şi savurez cafeaua ... şi neuronii mei ticăie rapid şi voioşi pe tărâmul meu dulce, iar atunci apare ... un zâmbet. Acel sens e acolo, ştiu mereu că e acolo, însă pentru o secundă nu îl văd, defapt nici nu trebuie... doar trebuie să îl simt. Mă revăd în pat, e atât de dimineaţă încât stau cuibărită la căldură sub plapumă şi simt dintr-o dată... o mână dragă, o buză caldă, un om iubit ce mă pupă şi mă înveleşte pentru a profita de jumătea de oră ce mi-a rămas. E acolo, e sensul meu drag, e ziua ce mă aşteaptă şi e iubirea ce mă înconjoară. Sunt un zâmbet, nu e un vis, e realitatea mea şi e soţul meu. A trecut un timp de când visam, acum însă îmi trăiesc visul atât de mult dorit. Şi ştiu că viaţa asta e plină de sens, atunci când vrem sa îi oferim unul, e plină de înţelepciuni atunci când suntem receptivi şi mai ales e plină de dragoste, de la cele mai mici amănunte până la cele mai depline. Şi dacă prima secundă a dimineţii nu e tocmai bravă pentru mine, îmi las şansa pentru ca a doua secundă să îmi aparţină în totalitate.

       Şi chiar dacă ador răsăriturile, sunt prezentă mai mult la apusuri, probabil e o trăsătură ce mă defineşte totuşi. Chiar dacă răsăriturile sunt sublime, până la urmă depinde cu ce rămâi la fiecare apus, cu ce vis... cu ce trăire, cu ce iubire.

 MaryAnne