Azi suntem toţi parizieni...

      

       E o zi de marţi ce îţi strânge inima şi îţi inspiră un iz macabru şi trist. Vremea se arată solidară sentimentelor noastre, sunt picuri mici de ploaie ce cad, umbra a căzut şi ne învăluie în nori gri şi trişti. Susţinem că e o zi obişnuită, văd oameni ce trăiesc în acelaşi ritm nebun, unii râd, alţii discută, mulţi sunt în tăcere, însă toţi sunt activi. Dar dincolo de disimulare văd priviri ce transmit acelaşi lucru... teroarea. E ceva în interiorul nostru ce s-a sădit şi te îndeamnă să fi precaut, să cercetezi, să te asiguri.       

      Frica nu face parte din ziua asta. Nu avem dreptul la frică, viaţa nu ne permite luxul acesta, nu acum, nu în perioada asta. Fie că vrem sau nu, trebuie să trăim, chiar dacă supravieţuirea nu e sigură. Nu e niciodată sigură, poate mâine se întâmplă inevitabilul oriunde te-ai afla, orice ai face. Aud versiuni atât de dure şi de limitate că mă simt revoltată. Încetează să critici, dacă nu cunoşti. Încetează să crezi că şti ce înseamnă, dacă nu ai simţit teroarea asta. Încetează să crezi că gândeşti, când alţii duc tragedii ce nu poţi să ţi le imaginezi, dar să le analizezi. Pentru că azi aşteptând trenul, oamenii suspectau pungi abandonate, ce se gândeau că poate e o bombă. Pentru că ieri sunt oameni ce se priveau suspect, cu gândul că oricare poate fi inamicul. Pentru că de ieri, până azi şi mult timp de acum încolo oamenii vor trăi o tristeţe ce e greu de explicat, cu o teroare ce îi apasă şi totuşi cu un curaj de a-şi duce viaţa mai departe, aşa cum e ea. Văd oameni curajoşi. Unii ce plâng în sinea lor, alţii care se manifeată, însă toţi continuă să păşească, pentru a-şi demonstra lor că nu se lasă terorizaţi, pentru a demonstra terorii că nu vor abandona viaţa şi pentru a reînvăţa ca aşa e destinul... un mister. Toţi ştim că viaţa e o clepsidră pentru fiecare, iar mai devreme sau mai târziu se va sfârşi. Însă de ce ar decide nişte fanatici când se termină clepsidra? Nu o vor face, chiar dacă ţinta lor va fi atinsă, a noastră la fel... am trăit liberi, chiar dacă ne-am abandonat frica sau nu, chiar dacă ne-am suspectat sau nu, chiar dacă am suferit sau nu, însă nu am abandonat viaţa, am continuat să o trăim. După atât de multe lacrimi, zăresc zâmbete pentru că zăresc speranţă şi poftă de viaţă, chiar dacă sunt priviri triste ce încă nu reuşesc să înţeleagă minţile negre şi terorizate de propria lor credinţă. Se cere să nu îi privim ca pe niste moştrii, ci ca pe nişte oameni, pentru că rasa umană e capabilă şi de distrugere, de răutate, de ură, de nebunie. Poate că sunt oameni bolnavi şi cu mintea întunecată, însă pentru mine sigur nu mai sunt suflete... şi le-au vândut ieftin pentru nebunia unui război ce nu e al nostru. Un război negru şi nejustificat. 

       Mă aflu în mijlocul luptei şi simt că Parisul a devenit un oraş trist, ce deşi e în doliu, parizienii continuă să trăiască. Nimeni nu va reuşi să îi reteze aripile libertăţii, oricât de mult se va încerca şi oricât de multe pierderi vor exista. 
     Şi azi suntem toţi parizieni, pentru că suntem toţi oameni ce avem dreptul de a duce o viaţă liberă, de a ne creşte copii cu principii libere şi pline de dragoste.
   Păcat că uneori nu ştim decât să ne distrugem unii pe alţii. Păcat că uneori nu ştim să ne susţinem, doar să ne criticăm. Păcat că nu înţelegem că acum în Franţa s-au pierdut vieţi de diverse naţii, ceea ce ne uneşte şi mai mult. Pentru că noi toţi ce nu suntem ca ei, suntem o ţintă. Noi toţi, fie că suntem români, italieni, spanioli, europeni cu drepturi în faţa noastră, dar cu nici unul în faţa lor. Şi e păcat că nu înţelegem că noi toţi avem de dus o lupta ce nu am dorit-o, dar suntem în mijloc şi nu avem de ales. Nu mai putem da înapoi. Azi trăim, suspinăm pentru că nu putem înţelege masacrul, nici nebunia, nici viziunea. Oare de ce nu putem trăi fiecare aşa cum simţim? De ce ei sunt atât de îngrădiţi şi încăpaţânaţi să devenim roboţi? Roboţi de luptă, fără suflet, fără simţ, fără culoare. Azi e o tristeţe aparte în multe suflete. Dar nu vom renunţa să visăm, să sperăm, să iubim, să ne dorim libertatea. Vrem să trăim aşa cum simţim. Azi suntem răniţi. Şi ştim că bătălia va continua. Însă speranţa se va transmite, din generaţie în generaţie. Nu va pieri niciodată!

MaryAnne

Fidelitatea...

       

         
               Și dacă e să mă întreb ce denotă fidelitatea, ce o măsoară sau cu ce ne ajută, pot doar să remarc că ea ne stabilește de multe ori valoarea. Da, valoarea unui om ce de multe ori atârnă de un fir de ață. Nu cred că e o rușine să fim slabi, la urma urmei e uman să ai slăbiciuni, să greșești, să nu reușești să îți controlezi emoțiile sau să te înșeli. Însă nu reușesc să înțeleg de ce fidelitatea e atât de puțin prețuită, atât de puțin deținută și atât de ușor ignorată.

             Azi e mai normal să fi infidel decât fidel, culmea, însă constat că trăim într-o lume în care încep să se prețuiască lucurile fără esență, senzațiile fără noimă, iubirile fără dragoste și calitățile fără limite. Probabil pentru că oamenii simt nevoia să își încerce la maxim capacitățile, răutățile, prejudecățile și tot ce ar putea să îi facă să nu se simtă limitați. Mă gândesc că e dureros pentru mulți să simtă că viața are o anumită limită,  însă cu posibilitatea de a-i descuraja, țin să precizez că oricât de mult am încerca să fugim de limite, defapt ele ne fac să fim umani, ele ne aduc valori și tot ele ne fructifică existența. Oricât am sări în derizoriu, tot nu vom ajunge să susținem că limitele nu există, pentru că limita începe exact în acel punct în care mintea noastră nu poate desluși tot ce ne înconjoară, oricât de mult ne-am dori sau am crede că suntem de inteligenți. Știința poate cerceta, dar anumite lucruri nu pot decât să fie simțite și nicidecum definite. Ne e atât de frică să nu avem răspuns la tot încât ne pierdem încet și sigur. Eu dețin doar adevărul meu, doar esența mea și doar acea părticică din lumea mea, însă pot să recunosc că nu dețin tot, nu știu tot și că viața are limite, ce le trasăm tocmai pentru binele nostru. Iubesc fidelitatea, o văd ca acea parte dintr-un om ce își învinge slăbiciunea, ce deține forța de a-și trasa o valoare, o importanță în tot ce simte și vrea de la viața asta. Și îmi vin în minte cuvintele unui psihanalist ce spunea că deși monogamia pare inumană, pe atât de mult fidelitatea e cea ce ne face să devenim mai umani, iar limitele ne aduc un plus de disciplină și esență. Și știu că fidelitatea e atât de complexă, pentru că e important să fi fidel principiilor tale, valorilor tale, visurilor tale, trăirilor și mai ales dragostei tale. Dacă iubești ceva, fi fidel dorinței de a avea acel ceva. Dacă iubeşti pe cineva, fi fidel inimii ce îți stă alături. Iar dacă te iubești, vei fi fidel principiilor tale de viață, chiar dacă e greu, chiar dacă lumea de multe ori alege să critice și nu să înțeleagă. Fi fidel lumii tale, fie ea cât de mică, e tot ce ai nevoie pentru a te face fericit. Sunt sigură că nefericirea apare atunci când ești infidel ție însuți, când vanitatea ta e mai importantă decât inima, când bunătatea ta e înlocuită cu ură și când pașii tăi duc o viață lașă și nicidecum demnă de principiile ce te definesc.

                  Probabil mulți nu știu ce își doresc de la viață, nu simt ce ar putea să îi facă fericiți, nu au în suflet acel impuls ce să le aducă fericirea și asta pentru simplul fapt că într-un haos unde e doar zgomot și nebunie, e greu să te asculți pe tine însuți. De multe ori nu mai contează ce simți. De multe ori te lași pe valul ce te-a luat, fără să îți pui nici un semn de întrebare. Și de multe ori nu întelegem nimic, pentru că ne obișnuim să disprețuim valorile și să iubim dezastrul. E păcat. Însă e o alegere până la urma, chiar dacă am fi cei mai răniți oameni, să fim fideli nouă e o prioritate ce de multe ori o înțelegem prea târziu.  Da,  fidelitatea e alegerea prin care ne definim ca oameni, creștem și suntem așa cum ne creăm. Suntem bucăți de puzzle ce îl construim cu fiecare nouă alegere.


MaryAnne

Timpul din clepsidră...

          

          

           Clipele noastre sunt firicele de nisip ce se scurg din clepsidră. Fie că vrem sau nu, fie că suntem conştienţi sau visăm, fie că suntem bine implementaţi pe pământ sau cu capul în nori... noi toţi ne scurgem. Noi toţi trăim cu vise, cu speranţe şi cu luptă, însă câţi suntem conştienţi că timpul nu cruţă pe nimeni, că azi e momentul să facem ce vrem, pentru că mâine e o zi necunoscută, o zi ce poate ne abandonează, o zi ce poate ne întristează. Şi dacă ieri am râs, azi plâng. Şi dacă ieri am visat, azi sunt realistă. Şi dacă ieri am avut speranţă, azi o târăsc după mine. Şi dacă ieri am fost în al nouălea cer, azi sunt pe pământ şi doare.

           Dar mă resimt, e susţinerea şi forţa ce mereu mi-a şoptit: " o sa treci şi peste asta". Şi aşa e, ştiu că voi trece, pentru că fiecare moment ce doare se va risipi, iar fiecare lacrimă se va evapora. E viaţa asta, ce oferă nuanţe, de la cele mai gri până la cele mai colorate. E complexitatea, atât de greu de înţeles, de digerat şi de trăit. Însă lupta e forţa ce ne poartă până la uşa fericirii, până la uşa visării şi până ce ne atingem scopul. Vor trece şi momentele de cumpănă, le voi învălui în atât de multă încredere, atât de multă rezistenţă şi atât de multă forţă, încât timpul îmi va reda liniştea... nu doar pentru că o merit, ci pentru că am luptat pentru ea.

         Şi de multe ori suntem inconştienţi, de multe ori nu ştim să avem grijă, nu ştim să ne protejăm,  să ne oferim şanse şi să avem grijă de noi, până când clacăm. Şi chiar dacă uneori moştenim, alteori ne condamnăm singuri,  totuşi uneori ni se oferă o nouă provocare, pentru a învăta o nouă lecţie. Şi pentru că în viaţa asta trebuie să învăţăm să fim puternici, să fim aproape, să trăim cu pasiune şi să profităm de viaţă. Nu o să ştim niciodată cât va dura clepsidra noastră,  nici nu contează, atâta timp cât prezentul îl deţinem frumos şi sincer, investind dragoste în fiecare pas. Regretele sunt inutile, învinovăţirile sunt banale şi falsitatea e o pierdere de timp. Clepsidra noastră ... momentele noastre ce nu trebuie să le pierdem, în care trebuie să învăţăm să fim prezenţi. Şi chiar dacă unele momente ne sfâşie inima, să ne ţinem puternici şi vom trece peste probe, sperând că vom învăţa o lecţie importantă şi nu vom fi supuşi la teste critice. Sănătatea e o balanţă ce uneori se dezechilibrează, şi cred că echilibrul dintre trup, minte şi suflet face tot... Însă în zilele noastre e atât de dificil si totuşi cel mai greu e să învăţăm să avem linişte, să profităm de ea şi să o menţinem. Adorăm să ne complicăm existenţa banal si să avem parte de tornade ce lasă sechele grave. Şi mi-ar plăcea atât de mult să îmi văd iubirea bine, să o simt stabilă şi sa ne echilibrăm liniştea. 

          Şi ce ar putea fi mai important decât momentul în care trăim înconjuraţi de oameni dragi. Dincolo de provocări, de teste, de greutăţi şi dureri, le vom trece împreună aşa cum la bine şi la rău am promis că o vom face. Tot ce îmi doresc e să fim acasă, împreună. Viaţa e imprevizibilă, aşa cum şi oamenii sunt, însă sprijinul dintre două inimi face punte spre fericire, face glas spre îngeri şi speranţă pentru inimă. 

MaryAnne

A doua secundă a dimineţii...

         Mă trezesc dimineaţa şi mă ia cu nervi. Nu suport trezitul de dimineaţă, e somnul atât de dulce, e răcoarea atât de dură şi e sensul ce nu îl găsesc în prima secundă a dimineţii. Deschid ochii şi mă conving încet să mă ridic din pat, să renunţ la leneveală şi să mă remontez pentru o nouă zi. Am avut mereu un sentiment aparte asupra dimineţilor, încă din adolescenţă mă trezeam cu o furie aparte, ca şi cum nu găseam sensul vieţii la ora 6 dimineaţa. Probabil pentru  că neuronii mei dorm la ora aia, e dulcea comoditate ce mă apasă şi mă captează, e plăcerea de a sta în pat la căldură şi mai ales e superbul sentiment de a avea o dimineaţă liberă. Şi culmea, atunci când nu eşti obligat să te trezeşti dimineaţa, o faci... cu drag şi voluntariat. Cred că e acel puls ce nu iubeşte supunerea, ce detestă regulile şi ce doreşte libertatea de a-şi face programul aşa cum vrea. Desigur, sunt oameni foarte matinali, însă eu sunt mai mult o fire nocturnă decât una matinală. Aud ceasul şi l-aş sparge rapid şi cu patimă. E prima secundă ce îmi invadează visele, îmi rupe legătura profundă cu somnul... e precum realitatea ce îţi corupe lumea, o supune la reguli şi o manevrează. Suntem marionete uneori, alteori suntem esenţe vi de inspiraţie.

       Şi savurez cafeaua ... şi neuronii mei ticăie rapid şi voioşi pe tărâmul meu dulce, iar atunci apare ... un zâmbet. Acel sens e acolo, ştiu mereu că e acolo, însă pentru o secundă nu îl văd, defapt nici nu trebuie... doar trebuie să îl simt. Mă revăd în pat, e atât de dimineaţă încât stau cuibărită la căldură sub plapumă şi simt dintr-o dată... o mână dragă, o buză caldă, un om iubit ce mă pupă şi mă înveleşte pentru a profita de jumătea de oră ce mi-a rămas. E acolo, e sensul meu drag, e ziua ce mă aşteaptă şi e iubirea ce mă înconjoară. Sunt un zâmbet, nu e un vis, e realitatea mea şi e soţul meu. A trecut un timp de când visam, acum însă îmi trăiesc visul atât de mult dorit. Şi ştiu că viaţa asta e plină de sens, atunci când vrem sa îi oferim unul, e plină de înţelepciuni atunci când suntem receptivi şi mai ales e plină de dragoste, de la cele mai mici amănunte până la cele mai depline. Şi dacă prima secundă a dimineţii nu e tocmai bravă pentru mine, îmi las şansa pentru ca a doua secundă să îmi aparţină în totalitate.

       Şi chiar dacă ador răsăriturile, sunt prezentă mai mult la apusuri, probabil e o trăsătură ce mă defineşte totuşi. Chiar dacă răsăriturile sunt sublime, până la urmă depinde cu ce rămâi la fiecare apus, cu ce vis... cu ce trăire, cu ce iubire.

 MaryAnne

Curaj de copilă...

        

             Ai vrea să schimbi și chiar poți să schimbi... Ai vrea să faci atât de multe lucruri, să cânți la sute de instrumente, să vorbești toate limbile pământului, să înțelegi universul și să nu eziți o clipă să ai curajul... Da, acel curaj nebun ce să te facă să zbori spre visele tale, acel curaj ce îți croiește încet trăiri și îți atinge țeluri. Și dacă acum eziți, cândva nu ai făcut-o. Cândva copilul din tine si-a dorit tot, a reușit el să își ofere tot? Sau lumea te-a schimbat atât de mult încât ai uitat ce înseamnă vis, ci realitatea te oprește la monotonie, la eșec, la superficial și te îndeamnă să uiți de tine.

        Mă gândesc că dacă e un sigur om ce mă citește, un singur suflet ce simte și își dorește atât de simplu și atât de frumos să trăiască viața, atunci se merită. Și continui ca un copil să scriu... să îmi scriu visele, să îmi amăgesc trupul și să îl ademenesc să continue chiar și când nu mai poate, pentru că sufletul zâmbește și simte visul ce merită trăit. Inima mea iubește viața, o adoră atât de mult încât a transformat coșmarul în vis, dezamăgirile în ambiție și tristețea în fericire. Pentru că se poate. Pentru că mă resimt când eram copilă și nu știam ce înseamnă să nu renunți, pentru că undeva într-un colț de vis am simțit că viața e facută pentru a atinge fericirea. Împlinirea noastră... liniștea noastră și echilibrul frumos ce să ne ridice spre infinit. Nu ai cum să cazi atunci când nu ști să renunți, nu are cum să ți se taie elanul atunci când tu ești elanul și nu se poate ca lumea să îți definească împlinirea, pentru că ea e doar a ta și doar tu poți să o atingi.

       Și dincolo de cerul gri se ascunde soarele, ce dincolo de furtuni e acolo și va reveni pentru a-ți încălzi pielea și a-ți reda speranța. Nu renunța, tine-te puternic și poate pentru o zi îți regăsești copilul din tine... poate pentru o zi ai atins fericirea în lucrurile cele mai simple și mai pline de sens. Lumea noastră în care putem zbura prin vise, putem trăi prin fapte și putem ajunge departe prin curaj.

Sprijinul etern dintre un frate și o sora...

           Viața asta e un dar ce greu reușim să îl prețuim. Și chiar dacă la început de drum îți simți pașii singuri, îți simți timidul suflet ce pornește spre necunoscut, totuși descoperi în timp că adevărații pioni sunt mereu acolo.

        Familia e un dar ce îl primești și ce înveți să îl apreciezi la adevărata valoare doar atunci când ajungi să fi suficient de înțelept. Și simt acum un puls drag ce mă urmează și ce mă sprijină indiferent de distanță, de timp și de probleme. E acolo necondiționat și dezinteresat, doar cu inima deschisă și capabil să ofere sprijin, sfat și iubire. E fratele meu drag, ce își face simțită prezența și ce îmi oferă darul cel mai de preț din univers, acea dragoste pură dintre un frate și o soră. Și mi-ar trebui cuvinte infinite și gânduri nelimitate pentru a exprima tot ce merită și tot ce pot să îi ofer în schimb. Însă știu că nu e necesar, pentru că timpul e înțelept și o să îmi ofere posibilitatea de a-mi demonstra mulțumirea și prețuirea. Pot să spun doar că viața a fost darnică cu mine și mi-a oferit oameni superbi, pe care îi voi respecta mereu și le voi oferi sprijinul meu necondiționat. 

          Să ști că viața m-a făcut să cresc atât de mult încât să prețuiesc tot ce mi se întâmplă și printre cele mai importante e faptul ca te am, te prețuiesc și te iubesc. Relația dintre doi frați e acel sprijin superb ce se află mereu acolo dincolo de cursul vieții ce ne poartă, dincolo de bani și interese, dincolo de egoism și superficial. E ceva profund, ce stă la baza ta și rămâne acolo indiferent ce se va întâmpla. 

           Îți mulțumesc pentru tot ce ai putut să însemni, pentru fiecare cuvânt și gest si mai ales pentru că ești mereu acolo la nevoie. Ți-aș dori tot binele din lume, însă știu că viața îți va oferi tot ce ai nevoie pentru că meriți, îți va călăuzi fiecare pas prin fiecare faptă bună ce ai oferit-o. Să ai inima liniștită și să te bucuri de fiecare clipă frumoasă ce ți-o croiești, iar când vei da de greu să crezi cu toată forța în tine, pentru că esti capabil să treci peste orice. Cred în forța ta și în capacitatea ta de a te face fericit. Sunt aici, am fost mereu, însă probabil doar acum am ajuns la nivelul matur prin care să pot să îți ofer sprijinul de care ai nevoie. Indiferent de drumurile noastre ce ne vor duce departe, să nu uiți niciodată că ai o soră ce nu te va abandona niciodată. Suntem noi toți bucățele din oamenii ce îi iubim.

MaryAnne

          

Doza de culoare...

      Dacă ar fi să definești ceva ce îți aparține în totalitate în viața asta atunci ar fi acea sublimă speranță. Pentru că doar ea nu te trădează niciodată, doar ea îți rămâne veșnic aproape și îți insuflă că se poate mai bine, mereu se poate mai bine. Și atunci când îți dorești să îți atingi fericirea se poate să îți atingi esența speranței, acea doză de lumină impresionantă ce îți atinge sufletul la infinit și îți redă culoare. Pentru că da, dacă ai culoare ai viața. 

       Viața e o sumedenie de culori vi ce de multe ori nici nu poți să le distingi, pentru că a trăi în culoare e precum ai trăi în speranță. Iar dacă viața ta e gri, e undeva între negru și alb, atunci trebuie să schimbi frecvența, trebuie să lupți atât de mult până distingi curcubeul ce poate deține culori infinite. Și asta pentru că viața e superbă, pentru că viața îți aparține, o ți acum în mâini și poți să o transformi într-un film alb-negru, sau într-un film color și asta pentru că suntem noi cei ce avem forța... de a ne trasa destinul. 

         Stiu că nu e mereu simplu, știu că nu e mereu vorba despre "a vrea" ci uneori e  vorba despre "a putea". Însă atunci când vrei cu adevărat, nu există ''nu pot''. Pentru că ''nu pot'' e pentru lași, e pentru cei ce se mulțumesc cu ce primesc, e pentru cei ce cred că viața e așa cum ti-e dată, nu așa cum ti-o faci. Tu poți mai mult, pentru că dacă nu faci un pas spre a-ți crea o viață mai bună, fă un pas pentru a-ți elibera sufletul de tristețe. Pentru că dacă un trup nu merită, atunci merită un suflet. Pentru că dacă un gând nu merită, atunci merită o faptă. Pentru că toate sentimentele sublime nu fac decât să îți aducă un plus de culoare în viața ta gri. Dacă nu poți acum, fă tot posibilul să îți captezi acea speranță curajoasă în suflet și promite-ți că mâine va fi ziua ta. Promite-ți că îți vei reda culoarea, că vei vedea curcubeul și că vei reuși să îți atingi scopul, pentru că meriți și pentru că dacă tu nu o vei face, nimeni nu o va face în locul tău.

          Viața e o doză nebună de culoare și sentiment, joacă-te și dansează în ea, aventurează-te pentru a-i simți pulsul... ce e atât de pasional încât te captează pentru totdeauna!

Alergăm după vise...

     

       Dacă stai acum să cauţi visele cele mai potrivite, cele mai sublime şi cele mai esenţiale... vei găsi răspunsul în inima ta. Însă undeva în mintea ta visele au avut o cu totul altă semnificaţie, pentru că viaţa e de multe ori o luptă acerbă ce te determină să cauţi bogăţia, distracţia, faima. Toate astea pentru a simţi că eşti cineva. 

       Şi e atât de adevărat când spunem că prietenii ce ni alegem ne definesc şi ne influenţează viaţa. Şi e atât de adevărat când spunem că trebuie să pierdem oameni dragi pentru a realiza cât de scurtă e viaţa. Si e atât de adevărat când spunem că trebuie să avem cicatrici pentru a evita să le mai facem. Şi totuşi de multe ori nu înţelegem prea repede, decât atunci când e prea târziu. Și doar atunci când e prea mare durerea, când e prea greu de suportat şi când e prea uşor să condamnăm viaţa, fără să ne gândim că noi ne condamnăm zilnic prin alegerile noastre. 
        Când eşti la început de viaţă ai impresia că totul îţi aparţine, că poţi domina timpul, că poţi cuceri lumea şi că îţi permiți să greşeşti atât de mult faţă de persoanele care te iubesc necondiţionat şi care nu încetează să creadă în tine. Si nu te-ai aştepta niciodată să te trezeşti dimineaţa şi să afli că acel om drag a plecat pentru totdeauna, că firul vieţii lui a ajuns la capăt şi nu mai există timp decât pentru regrete. Iar dacă o viaţă rebelă te poate duce la dependenţe atât de mari încât să uiţi să te mai preţuieşti, atunci îţi oferi distracţii atât de mari încât să te iroseşti, încât să te sufoci şi să pierzi noţiunea timpului în iz de alcool, drog şi maximă adrenalină pentru un trup ce deja îşi pierde din energie. Şi pentru că e normal, da... într-o lume în care libertatea e definită prin infinite posibilităţi, prin mii de mijloace şi sute de oameni ce ne traversează viaţa... Şi toate astea pentru ce? Pentru a demonstra că se poate sau pentru că într-adevăr avem nevoie? Şi dacă firul vieţii noastre ajunge şi el la final? Şi dacă rănim suflete ce ne adoră şi ne preţuiesc? Şi dacă într-un final prin tot ce facem ajungem să fim atât de bogaţi dar atât de singuri? Şi dacă sunt sute de oameni ce ne înconjoară, dar nici unul nu dau doi lei pe existenţa noastră? Şi dacă... sunt prea multe întrebări dar prea puţine răspunsuri? Şi totuşi azi ne trezim doar speriaţi... pentru că a fost un vis urât sau doar am văzut povestea cuiva ce ochii noştrii au zărit-o cu spaimă, dar inima cu uşurare pentru că nu am fost noi.. Da, nu am fost noi azi, însă chiar să fim atât de naivi să credem că mâine nu putem fi noi? Să fim atât de slabi încât să ne creăm zilnic răni şi totuşi să nu ezităm să o facem în continuare? Să fim atât de ignoranţi cu noi înşine? Şi poate că da... însă dacă alegem calea asta, măcar să avem decenţa să nu ne plângem la final, pentru că suntem conştienţi că ne condamnăm prin propriile fapte. 
          Şi dacă ar fi să o luăm de la capăt, cine ne poate oferi această nouă şansă? Cine? Nimeni... Da, nimeni, pentru că dacă tu nu o vei face si nu vei găsi în interiorul tău acea forţă... degeaba îţi va oferi cineva o şansă, pentru că la o nouă dezamăgire vei cădea iar în derizoriu. Şi pentru că da... putem să fim proprii noştri eroi, proprii noştri călăi sau putem fi proprii noştrii desenatori de vise.

MaryAnne

Avem libertatea...

       

      Nu o să încetez să fiu surprinsă de lecţiile frumoase ce poţi să le primeşti de la oamenii simpli şi totuşi atât de înţelepţi. Viaţa te învaţă să te aştepţi la orice, însă nu mă așteptam ca un om de 80 de ani să aibă totuşi o mentalitate atât de tânără, revigorantă şi pozitivă. Şi mă conving din nou că odată ce găsești acel puls ce să te menţină tânăr, înveți să trăiești fiecare etapă în plină armonie. 

       Dacă mă opresc cu gândul la bunica mea... văd piedici, bariere și imense ziduri bine clădite în spatele unor ani munciți din greu. Îi zăresc ochii ce îmi inspiră naivitate, chipul ce a acumulat experiență și trupul ce se simte greu și obosit de muncă grea. Și simt în special mintea ei ce nu ar putea trece peste anumite concepții vechi, tradiții și în special acea latură ce ține mereu cont de ce spune lumea. E normal, e o generație mai veche ce a privit viața într-o altă manieră, ce nu a cunoscut adevărata libertate, ci a fost mereu îngrădită de limite. Și acum privesc acest tânăr de 80 de ani ce îmi luminează zâmbetul, pentru că în vocea lui găsesc o deschidere a minții, o iubire pentru viață și o necesitate pentru libertate. Și îmi spune cu atâta patimă că tot ce e mai important în viața asta e libertatea. Și are dreptate... pentru că avem libertatea de a trăi așa cum simțim, avem libertatea de a iubi așa cum vrem, avem libertatea de a fi cine vrem și totuși deși avem toată libertatea din lume, de multe ori nu știm ce să facem cu ea. Pentru că libertatea îți cere angajamente, îți cere voință, luptă și multă pasiune pentru ea. Însă acea libertate  te poate elibera de toate sau te poate duce în deșert și să te pierzi cu firea. Pentru că degeaba ai libertate dacă mintea ta e încătușată în prejudecăți, degeaba inima ta e liberă să iubească pe cine vrea dacă se oprește și se lasă chinuită de cine nu merită și degeaba ne credem liberi dacă ne punem bariere zilnic și ne privăm de fericire. 

      Pentru că libertatea ar trebui să însemne împlinire, o minte și o inimă liberă ar trebui să aducă roade superbe trupului nostru, simțurilor noastre și mai ales sufletului nostru. Însă totodată cred că ne sperie atât de mult frica de moarte, frica de a nu trăi tot și de a nu încerca tot încât nu înțelegem că nu avem nevoie decât de acele mici libertăți ce să ne croiască drumul nostru, împlinirea noastră, acele mici și superbe frumuseți ale vieții. Și vom fi liberi când vom învăța să ne deschidem orizontul, să căutam informațiile reale, să ne concretizăm dorințele și să ne împlinim soarta. Nu avem nevoie să trăim toate prostiile din lume, să încercăm toate experiențele posibile și să ne trădăm pentru a simți că suntem liberi. Nu asta înseamnă libertatea. Cred că libertatea ar putea fi definită prin acea minte isteață ce să le înțeleagă pe toate, dar să își ia ceea ce are nevoie și acea inimă ce să iubească viața, dar să lupte doar pentru ceea ce o face fericită.

       Am putea interpreta libertatea în sute de maniere, însă libertatea totodată e doar una pentru fiecare. Deci ar trebui să începem să gândim mai liber și să ne descătușăm de toate lanțurile ce ni le punem și nu fac decât să ne sufoce existența. Nu există ceva mai prețios decât libertatea de a fi tu însuți. E primul pas spre a-ți atinge toate visele și pentru a simți împlinirea de sine. 

MaryAnne

Diplomaţia cuvintelor...

       

     
         Măcar odată în viaţă ajungi să simţi furie atunci când observi că unii oameni încearcă să te manipuleze cu vorbe dulci ce îţi oferă acelaşi rezultat rece, nemilos şi dur. Si e păcat că atunci când cad măşti, rămân oameni goi şi indiferenţi, ce nu ştiu să aprecieze nimic. E atât de greu când te înşeli în privinţa oamenilor, când se prezintă atât de draguţi şi de treabă, însă când ai nevoie de puţină înţelegere te loveşti de cuvinte dulci şi diplomaţie ce îţi transmit un singur lucru: " nu îmi pasă"

            În cazul de faţă mă gândesc dacă nu e mai de apreciat acel om sincer şi dur tocmai pentru că spune adevărul, decât acel ipocrit ce se ascunde sub masca diplomaţiei susţinută de statutul lui social. Cu siguranţă nouă oamenilor de rând, ne e foarte complicat să înţelegem că o frază delicată şi pretenţioasă poate transmite un simplu: " poţi să te dai de pământ că eu decid, sunt seful tău". Ei bine, ţin să precizez că deşi unii şefi cred că toţi putem fi înlocuiţi şi frica de concediere ne va împinge să acceptăm orice ni se impune... mă revolt şi spun stop. Nu sunt de acord ca un om să îmi impună lucruri nefireşti, nu accept să fiu luată de proastă când defapt prin bunătatea de a nu greşi am făcut defapt greşeala. Şi nu în ultimul rând... refuz să fiu încadrată in "sclavia modernă". Evident că toţi am simţit măcar odată că şeful nostru ne exploatează şi inevitabil e o uşoară sclavie la mijloc când nici să mănânci nu ai timp, însă totul are o limită. E perfect adevărat că doar dacă şti să fi umil, poţi să avansezi în viaţă, însă nu trebuie să confundăm asta cu exploatarea. Pentru că dacă eşti prea bun, ajungi multifuncţional, dacă accepţi orice condiţii nu ţi se va oferi niciodată mai mult, iar dacă îi obişnuiesti cu prea mult... de multe ori ţi se va oferi prea puţin.

          Mă revolt pentru că mi se pare incredibil cum unii oameni nu pot aprecia fidelitatea, devotamentul chiar dacă de multe ori te neglijezi iar în schimb primeşti... nimic. Da nimic, pentru că nu ai dreptul să te îmbolnăveşti, nu ai dreptul la vacanţă, nu ai dreptul la probleme personale, nu ai dreptul să te căsătoreşti şi să faci copii. Ai doar dreptul sa fi sclav al societăţii în care trăim. Nu, nicidecum, de asta există demisia. Nu ezitaţi, căutaţi mereu ceva mai bun, pentru că dacă voi nu vă respectaţi, nu o va face nimeni niciodată!

MaryAnne

Suntem minunați...

 
Dacă ar fi să ne alegem soarta, de ce nu am alege să fim minunați? De ce nu am alege să împlinim visul unui om, să riscăm oferind, să dăruim din suflet și să primim zâmbete din dragoste. Cât poate fi de minunat când ești util în viața cuiva, când aduci un bine și un plus celor din jur. Nu are cum să fie totul perfect, pentru că perfecțiunea e doar o nevoie superficială de a atinge imposibilul, iar adevăratele perfecțiuni stau de multe ori la baza imperfecțiunii. Un singur lucru poate fi perfect în lumea asta, e sufletul nostru. E raza noastra de soare ce putem să o găsim chiar și atunci când ochii văd furtunile și tornadele cele mai groaznice. Oaza noastră de liniște, cum îmi place mie să îi spun.

Mă simt minunată când omul meu drag îmi zâmbeşte şi îmi mulţumeşte pentru că i-am ascultat inima şi i-am oferit prin fapte dragoste. Viaţa asta o sa fie atât de enigmatică mereu şi atât de complexă încât nu o să îi înțeleg niciodată toate misterele, însă vreau să cred că am deprins cea mai importantă... "învaţă să trăieşti prin a-ţi cuceri zilnic inima". Fraza asta spune tot, pentru că inima nu va dori niciodată rău, nu va trăi după pulsul banilor şi nici nu se va irosi ci doar va dărui zilnic dragoste. 

Mă cuprinde sentimentul melancoliei, pentru că zâmbetul meu îmi aduce o amintire din trecut, îmi aminteşte de momentul decisiv, de acel instinc sălbatic ce zace în tine şi care te cuprinde, trebuie să îl asculţi chiar dacă nu şti unde te duce, însă e unica speranţă... spre mai bine. Ştiu că scriu de multe ori doar despre momentele superbe ce îmi inspiră sufletul, asta pentru că doar aceste clipe merită memorate, doar aceste stări trebuie retrăite şi doar pentru asta merită să lupţi în viaţa asta. Toate celelalte superficialităţi ce îţi străbat viaţa cotidiană nici nu merită amintite, dar rememorate. Şi pentru că toţi putem fi superficiali, tot aşa toţi putem fi profunzi. Doar dacă vrei să te asculţi. Sunt părţi ce există într-un om şi sentimente ce îi străbat mintea şi inima, e atât de greu uneori încât trebuie să lupţi pentru a-ţi mai simţi focul interior al speranţei, al puterii de a continua. Însă atât timp cât respirăm, putem. Atât timp cât cercetăm, descoperim. Iar atât timp cât simţim dragoste, vom găsi mereu fericire. Putem fi minunaţi acum, mâine sau în orice altă zi în care ne oferim necondiţionat. Faptele vor fi mereu cele ce ne vor reprezenta şi ne vor amprenta inima.           Noi singuri ne condamnăm inima la fericire sau la suferinţa. Şi pentru că nu mă pot abţine, continui să fiu o copilă ce îşi ascultă inima, zâmbeşte vesel la un răsărit de soare şi e melancolică la orice apus. Însă ştiu că pot să fiu totodată şi un om responsabil, un om valoros care să îşi croiască un drum frumos în viaţă. Orice etapă din viaţa noastră contează enorm, însă viziunea ta asupra vieţii va face totul, te va ajuta să avansezi sau te va sufoca şi o sa decazi. Tu, eu noi... toţi putem fi minunaţi prin tot ce facem, prin tot ce visăm şi prin tot ce dobândim de-a lungul vieţii. Atunci când intervin probleme ne creăm ca şi oameni, atunci putem deveni minunaţi prin forţa de a lupta şi de a reuşi să fim victorioşi. 

Pot sa fiu mai mult... Cred că mereu pot să fiu mai mult decât sunt şi mereu o să pot să mai adaug elemente ce să mă facă să cresc în ochii mei, însă vreau să cred că zilnic încerc să iau deciziile care să mă facă să mă simt bine. Să am parte de acel moment în care conştiinţa mea e liniştită şi să ştiu că am făcut doar ce am putut mai bine în condiţiile date. 


MaryAnne

Fericirea din ochii unui copil..

     

             Zâmbetul unui copil e momentul cel mai sincer și mai sublim. Acel chip frumos ce îți inspiră fericirea și sensul vieții.. Acel drag de esențial, de care nu te-ai sătura niciodată. Cred că pentru o clipă uităm ce înseamnă să ne dorim totul, ci trăim clipa ca și cum nimic nu ne-ar lipsi.

            Unui suflețel mic de copil îi e suficientă toată raza de iubire ce poți să i-o oferi și prezența ta e totul pentru el. Cred că e singurul omuleț ce definește existența și te face să te simți ca și cum ai fi cel mai important om de pe planetă. Și ești... pentru el ești mâinile ce îi oferă protecție, ești picioarele ce îl poartă, ochii ce îi oferă tot ce el nu poate vedea încă, inima ce îl completează și mintea ce îl face să distingă binele. Tu ca și părinte ești exemplul ce îl ghidează în viață și îi oferă orientarea... Cred că e atât de special să simți pulsul copilului tău, să îl vezi crescând și să observi cum îți oferă noi motive de viață. Simt acum atât de mult sentiment în inimă, când inimioara nepoțelei mele mă inspiră și zâmbetul ei îmi declanșează lacrimi. 

            Și mă gândesc câtă lumină poate aduce prezența ei în familia noastră, cât zâmbet și câtă speranță. Și totodată mă gândesc ce e mai important pentru un copil, să fi prezent în viața lui și să îl dirijezi în viață prin toată dragostea și liniștea ce i-o oferi, sau prin goana după banii ce te înstrăinează și îți dau impresia că asta înseamnă să îi oferi un viitor. Firea mea idealistă mă face să contest realitatea, pentru că deși e important să îi asiguri viitorul copilului tău, știu totodată că trebuie să îi oferi baza. Dacă e să alegi între bază și bani, să nu alegi niciodată banii. Pentru că dacă copilul tău va dobândi baza, știu că indiferent în ce circumstanță se va afla, va reuși să își creeze singur destinul și va ști să lupte în viață să își ofere ce își dorește. Iar baza pentru mine înseamnă acea stabilitate emoțională conturată prin iubire, respect, ambiție și încredere. Iubire pentru tine însuți și pentru oameni, respectul valorilor esențiale, acea ambiție ce te face să muți munții din loc și în primul rând acea încredere în propriile forțe ce te vor face imbatabil. Pentru că viaţa asta există pentru a atinge fericirea, însă nu o vei putea face decât urmând etapele şi deţinând o bază ce să te ridice din orice cazătura şi să îţi îndrepte paşii spre adevărata împlinire. Banii ajută mereu să îţi conturezi comoditatea şi să îţi împlineşti visuri, însă faptul că vei vedea cele mai impresionante locuri, sau că vei deţine cele mai speciale obiecte şi vei duce un trai de lux... nu te va crea niciodată ca şi om. Tu singur te creezi ca om prin tot ce faci zilnic, iar dacă mintea va fi suficient de echilibrată va reuşi să îşi ofere şi confortul de care are nevoie. Pentru că oamenii inteligenţi reuşesc, oamenii cu sufletul liniştit ating împlinirea şi cei ambiţiosi nu vor renunţa niciodată pentru că fiecare prăpastie şi barieră nu vor face decât să îi impulsioneze... să continue. 

                Mă resimt la adolescenţă când îmi promiteam că le voi oferi copiilor mei tot ce nu am reuşit să am. Inevitabil m-am gândit şi la o sursă mare de bani ce să îmi ofere aripi. Însă nu m-am gândit atunci că aripile mă vor ajuta să zbor însă nu mă vor ajuta să mă vindec şi nici să triumf în viaţă atunci când una dintre aripi va fi rănită. Cred că aş fi decăzut şi mai mult, dacă nu învăţam că înainte să îţi doreşti aripile, trebuie să înveţi să zbori. Trebuie să înveţi să te dobândeşti, să te construieşti, să şti ce îţi doreşti şi să lupţi, însă niciodată să nu uiţi că liniştea inimii tale e mai presus de orice. 

               Acum ştiu că îmi doresc să le ofer copiilor mei capacitatea de a gândi liber, independenţa de a se descurca în orice situaţie, dragostea ce să le ţină loc de ambiţie şi cunoaşterea ce să le stimuleze mintea. Nu e nimic rău în a fi sărac, nu e nimic rău în a fi umil, aşa cum nu e nimic special în a fi bogat. Poate că bogaţii vor atinge tărâmuri ce săracii nu o vor face niciodată, însă dacă ochii lor au atins infinitul, inima celorlalţi deţin bogaţiile existenţei. Pentru că doar o inimă blândă se poate bucura pe deplin de fiecare moment mic, simplu, însă unic şi special. Indiferent în ce statut social ne aflăm, atunci când simţim că ne lipseşte ceva... să ne gândim dacă nu cumva e liniştea inimii noastre. 

                  Mi-aş dori să fiu o susţinere morală pentru nepoatele mele, să le văd crescând frumos şi să devină oameni sublimi prin caracterul lor şi prin fiecare faptă ce le va consacra. Zâmbetul unui copil e precum paradisul ce s-a deschis pentru o secundă, tocmai pentru a ne oferi imortalitatea, a renaşte speranţa şi a zări împlinirea... Pentru că de multe ori suntem prea orbi să vedeam, suntem prea stresaţi, prea preocupaţi şi uităm să fim oameni fericiţi, chiar dacă viaţa ne oferă oportunităţi în cele mai mici  şi normale evenimente.


                                                                          MaryAnne

Am învățat...

          Am învățat că deși cred că le știu pe toate, nu știu nimic. Am învățat că oamenii pot fi imperfecți și totuși perfecți prin fiecare faptă bună. Am învățat că deși mă cred puternică, defapt sunt atât de slabă uneori. Am învățat că deși am priorități și valori ce le iubesc, sunt atât de ignorantă și superficială uneori. Am învățat totuși să fiu mai umană, mai deplină, mai sinceră și mai deschisă. Prin tot ce am început să recunosc și să îmi asum, am învățat... că pot mereu mai mult, că sunt mult mai mult decat gândesc și că fiecare din jurul meu e o enigmă ce nu trebuie să mă grăbesc să o etichetez.
            Deși am învățat atât de multe lucruri, simt că sunt doar la început de drum, viața mă va învăța încă mii de lucruri, mereu și mereu. Însă sunt cu inima deschisă și primesc lecțiile cu un zâmbet larg. Mă deschid, mă dezvolt și cresc încet în ochii mei. 

Timpul m-a învățat să critic mai puțin și să acționez mai mult, oamenii m-au învățat sa mă victimizez mai puțin și să lupt cu adevărat, iar viața m-a învățat că totul are un sens chiar și atunci când nu vezi nici unul. Când nu ai ochi dispuși să vadă... urechi să audă sau picioare să meargă... e inima mereu acolo dispusă să țină loc de toate. 

                                                                                MaryAnne

Credinţa...

În adâncul sufletului meu există un respect enorm pentru Cel care ne-a dat sens în viaţa asta. Măcar odată în viaţă ajungi să simţi că nu ai nici un sprijin şi eşti ca şi singur pe pământ, iar singura forţă din tine e sufletul ce te inspiră şi crede.

Însă câţi dintre noi suntem atât de puternici încât să credem ... chiar şi atunci când trecem prin cele mai grele încercări? Cum să continui să crezi când ziua de mâine e incertă pentru tine? Cum să continui să speri când totul se arată gri pe o prognoză nedeterminată? Cum să îţi găseşti forţa când simţi că o pierzi pe zi ce trece? Cum...?  Nu există un răspuns clar, e ceva în interiorul unui suflet ce funcţionează ca un izvor ce nu îşi termină niciodată resursele, dacă înveţi să crezi cu toată fiinţa ta, dincolo de aparenţe, dincolo de percepţiile inutile ale oamenilor superficiali şi dincolo de toate încercările, pentru că la urma urmei tu îţi datorezi  această nouă şansă, să te ridici din prăpastie şi să continui să mergi... 
           Mă simt atât de mică acum, când privesc încercările prin care trec unii oameni și totuși cât optimism poate izvorî din cele mai mari dureri ... e cutremurător, realizezi că viața asta e prețioasă chiar dacă îți oferă doar lecții peste lecții, iar asta pentru că nu avem nici un drept să credem altceva, Cineva acolo sus ne-a trasat niște teste pentru a ajunge să ne cunoaștem forța interioară. Cine spune că tot ce contează în viață e să fi perfect, să fi frumos, să fi sănătos, să fi împlinit ... rostește doar cuvinte de basm și dorințe superficiale. După o multitudine de lecții de viața realizezi că tot ce contează în viață asta e să îți cunoști sufletul, să îl asculți și să lupți pentru el chiar dacă o să treci prin infernale suferințe, doar după ce o să fi în perfectă uniune cu tine, o să crezi atât de mult în tine încât o să înveți să fi ințelept și să accepți ce îți oferă viața însă să nu uiți să trăiești totodată frumos și cu zâmbetul plin de speranță, pentru că ziua de mâine e incertă, însă cea de azi îți aparține în totalitate... 
       Speranța e o stare de spirit, dacă speri în lucruri frumoase și îți dorești esentialul, nu se poate să nu îți cuprindă sufletul și să nu îți dea curajul ce nu credeai că poți să îl ai vreodată. Sunt încrezătoare când văd oameni puternici chiar dacă pe undeva forța lor aproape că s-a pierdut, e de admirat când întâlnești oameni ce sunt adevărate lecții de viață, ce dincolo de toate nu uită să zâmbească, să glumească și să îți inspire ei esența vieții chiar dacă ei defapt se luptă pentru viață zi de zi. Cred că într-un final când ai sănătate nu ști să o prețuiești, când ești frumos nu îți este suficient, când ai o familie nu e destul pentru că îi vezi imperfecțiunile, când... ai putea fi declarat împlinit o să ai mereu alte neajunsuri. E mereu acea goană după perfecțiunea totală, acea falsă și iluzorie nebunie ce ne satisface mândria și nicidecum inima. 
          Ar fi atât de ușor dacă am învăța să ne ascultăm inima, să ne ascultăm mai mult fiecare puls și să trăim zilnic bucurându-ne de șansa de a avea ceva... un om drag, un animal iubit, o șansă pentru ziua de mâine, o posibilitate de a face ceva și de a iubi pe cineva. Restul nu mai contează, asta pentru că nu putem controla totul chiar dacă ne-am dori, nu putem înțelege totul pentru că nu avem capacitatea necesară pentru a înțelege infinitul însă avem... credința ce nu ne-o poate lua nimeni, doar noi o putem abandona, însă de ce am alege sa ne abandonam pe noi înșine? Știu că e calea cea mai simplă atunci când nu găsești explicația, e soluția de a te regăsi printre alte victime colosale, însă undeva în suflet există o explicație frumoasă: totul în viața asta e cu un sens, alege să crezi în asta. 

MaryAnne

Mă obosesc bărbații ce ne identifică...

                  

          Știu cât e de complicat să te diferențiezi tu ca om, însă când mai citești aberații despre cum te identifică unii după culoarea părului, interese sau nivelul domestic și docil, nu ști dacă e cazul să te amuzi sau să te revolți. Știu că noi toți în general suntem cei mai cârcotași când vine vorba de sexul opus. Inevitabil atunci când nu cunoaștem, ne e mai simplu să deducem după aparența sau după trăirile noastre.

       Însă dacă există un singur om pe planeta asta ce nu îl cunoști, atunci nu vei putea să susții că oamenii se încadrează în două sau trei categorii, pentru că nu vorbim de legume și fructe și nici de bucăți de carne. Vorbim de suflete ce sunt atât de diverse, atât de speciale, pe cât sunt de traumatizate și sufocate, însă fiecare dintre noi este unic în felul lui. Puțin contează dacă ne place să copiem un stil, să adăugăm un plus de la celălalt, să ne identificăm sau să retrăim stări ce le găsim și la ceilalți, dincolo de toate aceste mici și nesemnificative lucruri, noi suntem miracole... o sursă de mister și esență.

       Așa cum există miracole, tot așa există și tragediile. Însă nu există suflete ce se nasc negre, ci doar oameni ce aleg să fie răi, oameni ce își ignoră sufletul, oameni triști și lipsiți de motivația de a găsi fericirea. Oameni ce s-au abandonat, de asta scot tot ce e mai rău din mintea lor, din tot ce găsesc în lumea asta ipocrită. Mă irită concepțiile unui bărbat prin care femeia e identificată si estimată pe baza a trei criterii , ca și cum un bărbat ar fi vreodată capabil să resimtă stările și sentimentele unei femei, emoțiile și curajul ce îi pot accelera pulsul sau dimpotrivă îl pot stopa. Pentru că da, noi femeile putem să simțim că murim și totuși să renaștem. Putem să trăim stări ce ne luminează inima, iar altele ce ne întuneca întreaga existență. Putem să avem unica trăire de a da naștere la o viață și să ne dedicăm ei, chiar să ne sacrificăm existența. Putem să uităm că trebuie să fim fericite și să ne concentrăm pe binele celor din jur.  Putem să ne neglijăm pe noi, însă nu și pe cei pe care îi iubim. Putem să fim tot pentru o persoana, fără să așteptăm nimic în schimb. Putem să existăm chiar și după ce a murit partea cea mai importantă din noi. Putem... 
         Și totuși uneori ne e greu să ne canalizăm sentimentele și stările, să ne iubim, să ne apreciem și să găsim echilibrul dintre minte și suflet, să ne recunoaștem, însă se trezește un bărbat să o facă... E amuzant, e epic. E incredibil și totuși e real. Mi-ar plăcea să cred că putem să fim cinstiți cu noi înșine și să ne spunem că inevitabil bărbații nu vor simți niciodată ce simte o femeie, la fel și invers. Să încetăm să credem că le știm pe toate, că putem bara tot, că putem clasa tot și că suntem atât de inteligenți încât să credem că a fi isteț e tot una cu a fi omniscient. Desigur că în istoria noastră, în poveștile și în scrierile noastre putem să fim atât narator cât și personaj, putem fie să fabulăm, fie să relatăm, însă nu putem cunoaște un om pe deplin. Niciodată. 

         Și acum e femeia din mine ce scrie, ce se revoltă, ce se exprimă liber și nu pentru a demonstra ceva, ci pentru simplul fapt că știu cum e să fi femeie, știu ce sentimente încearcă o femeie, știu ce mister ascunde o inima de femeie și știu că suntem pe cât de multe, pe atât de diferite. Știu toate astea pentru că sunt o femeie. Simplu. Deci cât timp inima mea de femeie va fi o enigma pentru mulți dintre bărbați, tot atâta timp voi afirma ca noi femeile suntem creaturi speciale.
                                                   
                                                                                     MaryAnne

          

Prietenie dragă...

 

Ştiu că într-un final sunt atât de greu de digerat... Cred că asta e fraza ce mă reprezintă în ochii celorlalți. Însă acum vreau să mă gândesc la oamenii mei de suflet. Cei cu care mă identific, cei pe care îi am, cei pe care i-am ales și cei ce mi-au schimbat viața.

Nu știu cum am reușit să cresc emoțional, când încerc să mă reamintesc aproape că nu mă mai recunosc. Însă știu... sunt principalii pioni din viața mea ce m-au luat de mână și mi-au oferit sprijinul, mi-au arătat prietenia și m-au învățat ce înseamnă să nu fi singur. Undeva în obscuritate, încăpățânarea de a fi puternică m-a făcut să fiu rece și să nu caut niciodată sprijin,  chiar dacă simțeam că nu mai pot, îmi impuneam să pot... Aveam nevoie să duc totul pe picioare, nu pentru a fi martiră ci pentru a crește în ochii mei, pentru că fiecare moment greu mă dezechilibra și mă făcea să mă simt slabă. Inevitabil atunci am învățat că în viață suntem singuri pe drumul nostru și trebuie să îți continui drumul indiferent de... durere, neputință, tragedie, suspin sau singurătate. Ești tu cu tine și e suficient să traversezi barierele și să te ridici din mocirlă, pentru că poți, dacă vrei... poți.  Atunci a intervenit prietenia, acea susținere sublimă ce îți e aproape la greu și chiar dacă nu te înțelege îți rămâne alături pentru totdeauna. Știu că "pentru totdeauna" e precum o metaforă inedită ce e supraestimată, însă într-un moment din prezent oferi eternitatea prin simplul tău sprijin necondiționat. Pentru că în clipa în care înveți ce înseamnă prietenia adevărată, te încălzește atât de puternic încât vrei să o păstrezi pentru totdeauna. E acea complicitate ce te face să îți găsești un martor la existența ta, ce te face să îți găsești speranța într-un moment de cumpănă, ce te face să îți eliberezi sufletul doar oferindu-i căldura unei prietenii.

          Și când mă gândesc ce greu i-a fost... da primei mele prietene de suflet, știu că i-a fost cumplit de greu să fie acolo când eu nici măcar nu mă exteriorizam ci doar vărsam lacrimi. Era acolo și asta era tot ce conta. În timp am învățat să râdem, să ne descoperim, să petrecem clipe superbe ce vor rămâne în suflet pentru totdeauna. Acum zâmbesc, pentru că un prieten drag e cel mai prețios dar. E de înțeles că un prieten adevărat e pe cât de unic pe atât de greu de găsit, pentru că într-o lume unde superficialitatea s-a instalat, e precum ai căuta acul în carul cu fân, deci dacă îl găsești nu îl lăsa să plece niciodată. Nu îl abandona și nu îi oferi motive să plece, nici nu lasă timpul să vă despartă chiar dacă destinul oferă schimbare... reacomodează-te și resimte-l, acceptând că viața fiecăruia e într-o continuă transformare.

........

       Deși am deraiat uneori prin încrederea ce mi-o ofeream, cred că am făcut ce aveam nevoie, însă un singur lucru l-aș fi regretat profund... dacă ajungeam să îndepărtez tocmai mâinile ce mi-au dat aripi. Şi pe alocuri era să se întâmple inevitabilul. Da, era să îmi îndepărtez prietena de suflet, era să o blamez atât de profund încât să creez un zid între noi ce nu știu dacă se mai putea distruge vreodată. Pentru puțin timp așa a și fost, însă m-am trezit ca dintr-un vis oribil și am realizat că ceea ce fac e de neînțeles pentru inima mea, cum pot tocmai eu să mă arăt atât de necruțătoare cu cea ce mi-a deschis orizontul... Uneori e nevoie să îți dai două palme să realizezi că exagerezi și rănești oameni ce au nevoie doar de înțelegere, chiar dacă e greu să accepți că timpul schimbă relațiile, le transformă. Trebuie să alegi dacă te adaptezi sau nu. Trebuie să alegi ce e important pentru tine și să alegi să îl păstrezi. Trebuie să lupți pentru tot ce e important pentru tine. 

.................

Acum știu, acum am învățat să cresc încă puțin, să mă educ mai mult și să îmi ascult din nou inima mai mult. Acum nu aș putea decât să îi mulțumesc din suflet acelei prietene ce m-a ajutat să nu mai fiu captivă. Cea care m-a determinat să pășesc mai mult spre societate, să fiu mai deschisă și așa să ajung să cresc mai mult și evident să îmi doresc să cresc din ce în ce mai mult. Nu știu dacă am fost o prietena atât de excelentă, înainte judecam prea mult și tăiam prea mult totul din rădăcini, însă știu sigur că am prețuit-o enorm și nu o să o abandonez niciodată pentru că e parte din mine, e parte din dezvoltarea mea. 
          O să te prețuiesc pentru totdeauna și am învățat încet să fiu o prietenă mai bună, chiar dacă mereu am crezut că ți-am fost alături, acum pot mai mult, să accept schimbarea și să faci totuși parte din viața mea.  Te iubesc prieten drag, ai luat parte la creșterea unei ființe și la dezvoltarea ei, îți mulțumesc pentru simplul fapt că ai fost acolo, chiar și când nu meritam...

Te prețuiesc.


                                                                         MaryAnne

Pot..

Pot... știu că pot și nimeni nu mă va convinge de contrariul acestui lucru, pentru că simt...

Chiar dacă mă vei izgoni cu vorbe,

Chiar dacă drumul mi-l vei pava

Și mintea mi-o vei deruta,

Inima mea deja a decis că pot...

Și o cred, pentru că ea știe deja.

Desigur că știu, sunt atât de conștientă  că pentru a reuși trebuie să te dai de pereți mai întâi, of... sunt atât de cuprinsă de acest gând și de viitoarele fapte ce mă vor pune la pământ, deja mă resimt culegându-mă  ca pe mici cioburi ce nu le vreau pierdute, pentru că mă voi reface, știu...

Însă de ce aș alege calea asta? De ce să ascult de inimioara mea nebună și naivă și dornică de sentimente pure, când realistă mintea fiind mă îndrumă ca un învățător înțelept că trebuie să aleg calea cea mai diplomată și cea mai simplă, să iau șansa de a fi aici și de o fructifica chiar dacă asta înseamnă să îmi sacrific întreaga ființa, să renunț să fiu eu și să fac bani frumoși, să le ofer copiilor mei tot ce au nevoie. Oh minte superficială și materialistă, cum ar putea inima să te asculte când nici măcar o întreagă fraza nu ți-o acceptă și o ignoră profund, ca și cum ar fi total dezinformată, pentru că eu sunt... un suflet ce vrea dragoste și atât, vrea să pună dragoste în tot ce face. Sunt una cu dragostea, pentru că respir pentru asta, trăiesc pentru asta și mă bucur ca un copil de fiecare sentiment ce îl dețin și mă cuprinde atât de mult încât uneori simt că va exploda, e prea mult... 

            Deci cum să ascult de atât de multe minți superficiale, când eu îmi doresc să triumf, însă în mediul meu, lângă familia mea și lângă iubirea mea, dar "acasă". Hmm... acasă e un cuvânt atât de bine impregnat în suflet, pentru că adevăratul "acasă" e locul unde te simți bine, e mediul tău unde nu te simți străin, e colțișorul tău cu oamenii tăi dragi și cu sufletele tale iubite alături, ce îți colorează viața și îți transmit atât de multă emoție încât deja pentru o secundă ai ajuns să atingi împlinirea ce o visezi și nu ști uneori că o ai. Mereu tânjești să pleci de acasă, să ajungi departe și să te ți pe picioare independent și liber de orice povară și să zbori să îți croiești cum vrei destinul... Da, știu. Așa e, un vis nebun ce măcar odată în viață îl ai și bizar însă... e bine să îl urmezi. Fă-o și doar așa o să ști să prețuiești ce contează defapt, fi sclav și doar așa o să ști să prețuiești să fi prinț, fi om și doar așa o să ajungi defapt să fi suflet. Fi tu... zboară și croiește-ți drumul și scrie-ți istoria, ia-ți viața în mâini și luptă pentru tine și pentru ce îți dorești, însă când ajungi să ai ce îți dorești, nu uita să te întorci... la tine. Nu renunța la ceea ce ești și ceea ce simți doar pentru că este mai greu, doar pentru că probabil o sa ți se închidă porți, doar pentru că probabil o să o iei de la zero din nou și asta pentru că dacă renunți la tine, rămâi fără nimic chiar dacă ajungi să ai toți banii din lume. Mă gândesc că am deja ce mi-am dorit... iubirea vieții mele. :) Și acum desigur se nasc noi visuri, noi ambiții și chiar dacă aici în străinătate există posibilitatea de a obține ce cândva nici nu îmi imaginam, acum nu mai vreau, pentru că sunt sigură că trebuie să mă mulțumesc cu ce am ajuns să am și să îmi refac viața în țara mea și cu familia mea. E iubirea ce mă captează atât de mult și tot ea mi-a luminat viața și m-a scos din adânci prăpastii, așa cum doar prieteniile de o viață o pot face, iubirea vieții mele sau mai degrabă eu... iubirea față de mine.          Iubește ce faci și o să reușești mereu să te scoți din situațiile cele mai penibile, pentru că ști că poți să o iei de la început.

                                                                                MaryAnne

Râdem mereu...

Râdem mereu... de un om ce vrea să facă ceva.

Râdem mereu... de un om ce schimbă rutina.

Râdem mereu... de lucruri ce nu le înțelegem.

Râdem mereu... de credințe ce înalță inima.

  De ce? Cred că din cauza lașității în care ne-am plafonat cândva și am ajuns să o numim "normalitate".  Din moment ce existența noastră am ajuns să o trăim într-un fel anume, atunci când intervin situații ieșite din comun ce nu se bazează pe o realitate palpabilă, suntem în defensivă și judecăm dur, criticăm la sânge și barăm oamenii ce își ascultă instinctele. E o obișnuință ce cred că măcar într-o situație ajungem să fim și noi în postura de călau, asta pentru că mereu se găsesc alții să ne bareze și pe noi la rândul lor. 

         Știu că e mai simplu să nu ințelegi oamenii ce nu respiră după pulsul tău, ce nu trăiesc după rutina ta și ce nu au planurile pe care le ai tu. Însă de ce ne-ar privi mereu soarta celorlalți? Ne-am gândit pentru o clipă că poate acei oameni sunt fericiți așa cum trăiesc, așa cum gândesc și așa cum iși proiectează viitorul? Într-un final dacă stăm să ne gândim... nu ne afectează cu nimic faptul că oamenii au visuri, ar fi bine dacă am înceta să le cenzurăm mereu. Să fi puternic e una din principalele atuuri atunci când îndrăznești să visezi și să îți asumi asta în fața oamenilor. Trebuie să fi pregătit să te explici, să te justifici și să iți aduci argumente pentru a-ți susține visul. Oh, devine obositor la un moment dat, însă nu înceta să visezi, dincolo de eticheta de naiv ce ți se pune sau dincolo de mentalitățiile ce te îngrădesc, pentru că nu ai nevoie decât de liniștea ce ți-o creezi tu prin visul tău, asta e tot. 

             Ești tu cu tine însuți, esti tu cu omul ce îl alegi să îți fie alături și împreună porniți la drumul ce îl decideți voi și atât. Îmi iubesc atât de mult oamenii ce îi am alături, însă am încetat să cred că le datorez o explicație pentru felul în care îmi trăiesc viața și chiar dacă țin la opiniile lor, știu totodata că eu sunt una cu decizia mea.  Pentru că îmi cunosc motivele, pentru că îmi cunosc sufletul și pentru că acționez în funcție de sentimentele ce mă reprezintă.  Dacă vreau ceva, fac asta. Dacă sunt capabilă să îmi asum riscurile, mă arunc. Dacă îmi zăresc visurile, nu ezit nici o clipă să înaintez. Ma gândesc când am încetat să las sfaturile să îmi schimbe deciziile. Hmm... cred că exact în clipa în care am învățat să mă ascult cu adevărat. Te regăsești într-un moment din viață când ai cea mai mare nevoie de sfaturi pentru că nu ști încotro se îndreaptă viața ta și exact atunci nu găsesti nici unul. M-am învățat să îmi dau sfaturi singură și mă ascult pentru că doar eu pot ști cel mai bine ce îmi doresc cu adevărat și ce mă face fericită.

      Am decis că vreau esența din viața asta și nu superficialitatea, iar ascultându-mi inima nu aveam oricum altă oportunitate decât să trăiesc după puls. Am început să iau decizii radicale și să mă arunc în mijlocul furtunii fără să îmi fie frică, pentru că orice vânt s-a dovedit a fi un bun învățător și orice rază de soare a apărut după aceea am primit-o ca pe o reală binecuvântare. 


                                                                       MaryAnne