Mă obosesc bărbații ce ne identifică...

                  

          Știu cât e de complicat să te diferențiezi tu ca om, însă când mai citești aberații despre cum te identifică unii după culoarea părului, interese sau nivelul domestic și docil, nu ști dacă e cazul să te amuzi sau să te revolți. Știu că noi toți în general suntem cei mai cârcotași când vine vorba de sexul opus. Inevitabil atunci când nu cunoaștem, ne e mai simplu să deducem după aparența sau după trăirile noastre.

       Însă dacă există un singur om pe planeta asta ce nu îl cunoști, atunci nu vei putea să susții că oamenii se încadrează în două sau trei categorii, pentru că nu vorbim de legume și fructe și nici de bucăți de carne. Vorbim de suflete ce sunt atât de diverse, atât de speciale, pe cât sunt de traumatizate și sufocate, însă fiecare dintre noi este unic în felul lui. Puțin contează dacă ne place să copiem un stil, să adăugăm un plus de la celălalt, să ne identificăm sau să retrăim stări ce le găsim și la ceilalți, dincolo de toate aceste mici și nesemnificative lucruri, noi suntem miracole... o sursă de mister și esență.

       Așa cum există miracole, tot așa există și tragediile. Însă nu există suflete ce se nasc negre, ci doar oameni ce aleg să fie răi, oameni ce își ignoră sufletul, oameni triști și lipsiți de motivația de a găsi fericirea. Oameni ce s-au abandonat, de asta scot tot ce e mai rău din mintea lor, din tot ce găsesc în lumea asta ipocrită. Mă irită concepțiile unui bărbat prin care femeia e identificată si estimată pe baza a trei criterii , ca și cum un bărbat ar fi vreodată capabil să resimtă stările și sentimentele unei femei, emoțiile și curajul ce îi pot accelera pulsul sau dimpotrivă îl pot stopa. Pentru că da, noi femeile putem să simțim că murim și totuși să renaștem. Putem să trăim stări ce ne luminează inima, iar altele ce ne întuneca întreaga existență. Putem să avem unica trăire de a da naștere la o viață și să ne dedicăm ei, chiar să ne sacrificăm existența. Putem să uităm că trebuie să fim fericite și să ne concentrăm pe binele celor din jur.  Putem să ne neglijăm pe noi, însă nu și pe cei pe care îi iubim. Putem să fim tot pentru o persoana, fără să așteptăm nimic în schimb. Putem să existăm chiar și după ce a murit partea cea mai importantă din noi. Putem... 
         Și totuși uneori ne e greu să ne canalizăm sentimentele și stările, să ne iubim, să ne apreciem și să găsim echilibrul dintre minte și suflet, să ne recunoaștem, însă se trezește un bărbat să o facă... E amuzant, e epic. E incredibil și totuși e real. Mi-ar plăcea să cred că putem să fim cinstiți cu noi înșine și să ne spunem că inevitabil bărbații nu vor simți niciodată ce simte o femeie, la fel și invers. Să încetăm să credem că le știm pe toate, că putem bara tot, că putem clasa tot și că suntem atât de inteligenți încât să credem că a fi isteț e tot una cu a fi omniscient. Desigur că în istoria noastră, în poveștile și în scrierile noastre putem să fim atât narator cât și personaj, putem fie să fabulăm, fie să relatăm, însă nu putem cunoaște un om pe deplin. Niciodată. 

         Și acum e femeia din mine ce scrie, ce se revoltă, ce se exprimă liber și nu pentru a demonstra ceva, ci pentru simplul fapt că știu cum e să fi femeie, știu ce sentimente încearcă o femeie, știu ce mister ascunde o inima de femeie și știu că suntem pe cât de multe, pe atât de diferite. Știu toate astea pentru că sunt o femeie. Simplu. Deci cât timp inima mea de femeie va fi o enigma pentru mulți dintre bărbați, tot atâta timp voi afirma ca noi femeile suntem creaturi speciale.
                                                   
                                                                                     MaryAnne