Avem libertatea...

       

      Nu o să încetez să fiu surprinsă de lecţiile frumoase ce poţi să le primeşti de la oamenii simpli şi totuşi atât de înţelepţi. Viaţa te învaţă să te aştepţi la orice, însă nu mă așteptam ca un om de 80 de ani să aibă totuşi o mentalitate atât de tânără, revigorantă şi pozitivă. Şi mă conving din nou că odată ce găsești acel puls ce să te menţină tânăr, înveți să trăiești fiecare etapă în plină armonie. 

       Dacă mă opresc cu gândul la bunica mea... văd piedici, bariere și imense ziduri bine clădite în spatele unor ani munciți din greu. Îi zăresc ochii ce îmi inspiră naivitate, chipul ce a acumulat experiență și trupul ce se simte greu și obosit de muncă grea. Și simt în special mintea ei ce nu ar putea trece peste anumite concepții vechi, tradiții și în special acea latură ce ține mereu cont de ce spune lumea. E normal, e o generație mai veche ce a privit viața într-o altă manieră, ce nu a cunoscut adevărata libertate, ci a fost mereu îngrădită de limite. Și acum privesc acest tânăr de 80 de ani ce îmi luminează zâmbetul, pentru că în vocea lui găsesc o deschidere a minții, o iubire pentru viață și o necesitate pentru libertate. Și îmi spune cu atâta patimă că tot ce e mai important în viața asta e libertatea. Și are dreptate... pentru că avem libertatea de a trăi așa cum simțim, avem libertatea de a iubi așa cum vrem, avem libertatea de a fi cine vrem și totuși deși avem toată libertatea din lume, de multe ori nu știm ce să facem cu ea. Pentru că libertatea îți cere angajamente, îți cere voință, luptă și multă pasiune pentru ea. Însă acea libertate  te poate elibera de toate sau te poate duce în deșert și să te pierzi cu firea. Pentru că degeaba ai libertate dacă mintea ta e încătușată în prejudecăți, degeaba inima ta e liberă să iubească pe cine vrea dacă se oprește și se lasă chinuită de cine nu merită și degeaba ne credem liberi dacă ne punem bariere zilnic și ne privăm de fericire. 

      Pentru că libertatea ar trebui să însemne împlinire, o minte și o inimă liberă ar trebui să aducă roade superbe trupului nostru, simțurilor noastre și mai ales sufletului nostru. Însă totodată cred că ne sperie atât de mult frica de moarte, frica de a nu trăi tot și de a nu încerca tot încât nu înțelegem că nu avem nevoie decât de acele mici libertăți ce să ne croiască drumul nostru, împlinirea noastră, acele mici și superbe frumuseți ale vieții. Și vom fi liberi când vom învăța să ne deschidem orizontul, să căutam informațiile reale, să ne concretizăm dorințele și să ne împlinim soarta. Nu avem nevoie să trăim toate prostiile din lume, să încercăm toate experiențele posibile și să ne trădăm pentru a simți că suntem liberi. Nu asta înseamnă libertatea. Cred că libertatea ar putea fi definită prin acea minte isteață ce să le înțeleagă pe toate, dar să își ia ceea ce are nevoie și acea inimă ce să iubească viața, dar să lupte doar pentru ceea ce o face fericită.

       Am putea interpreta libertatea în sute de maniere, însă libertatea totodată e doar una pentru fiecare. Deci ar trebui să începem să gândim mai liber și să ne descătușăm de toate lanțurile ce ni le punem și nu fac decât să ne sufoce existența. Nu există ceva mai prețios decât libertatea de a fi tu însuți. E primul pas spre a-ți atinge toate visele și pentru a simți împlinirea de sine. 

MaryAnne

Diplomaţia cuvintelor...

       

     
         Măcar odată în viaţă ajungi să simţi furie atunci când observi că unii oameni încearcă să te manipuleze cu vorbe dulci ce îţi oferă acelaşi rezultat rece, nemilos şi dur. Si e păcat că atunci când cad măşti, rămân oameni goi şi indiferenţi, ce nu ştiu să aprecieze nimic. E atât de greu când te înşeli în privinţa oamenilor, când se prezintă atât de draguţi şi de treabă, însă când ai nevoie de puţină înţelegere te loveşti de cuvinte dulci şi diplomaţie ce îţi transmit un singur lucru: " nu îmi pasă"

            În cazul de faţă mă gândesc dacă nu e mai de apreciat acel om sincer şi dur tocmai pentru că spune adevărul, decât acel ipocrit ce se ascunde sub masca diplomaţiei susţinută de statutul lui social. Cu siguranţă nouă oamenilor de rând, ne e foarte complicat să înţelegem că o frază delicată şi pretenţioasă poate transmite un simplu: " poţi să te dai de pământ că eu decid, sunt seful tău". Ei bine, ţin să precizez că deşi unii şefi cred că toţi putem fi înlocuiţi şi frica de concediere ne va împinge să acceptăm orice ni se impune... mă revolt şi spun stop. Nu sunt de acord ca un om să îmi impună lucruri nefireşti, nu accept să fiu luată de proastă când defapt prin bunătatea de a nu greşi am făcut defapt greşeala. Şi nu în ultimul rând... refuz să fiu încadrată in "sclavia modernă". Evident că toţi am simţit măcar odată că şeful nostru ne exploatează şi inevitabil e o uşoară sclavie la mijloc când nici să mănânci nu ai timp, însă totul are o limită. E perfect adevărat că doar dacă şti să fi umil, poţi să avansezi în viaţă, însă nu trebuie să confundăm asta cu exploatarea. Pentru că dacă eşti prea bun, ajungi multifuncţional, dacă accepţi orice condiţii nu ţi se va oferi niciodată mai mult, iar dacă îi obişnuiesti cu prea mult... de multe ori ţi se va oferi prea puţin.

          Mă revolt pentru că mi se pare incredibil cum unii oameni nu pot aprecia fidelitatea, devotamentul chiar dacă de multe ori te neglijezi iar în schimb primeşti... nimic. Da nimic, pentru că nu ai dreptul să te îmbolnăveşti, nu ai dreptul la vacanţă, nu ai dreptul la probleme personale, nu ai dreptul să te căsătoreşti şi să faci copii. Ai doar dreptul sa fi sclav al societăţii în care trăim. Nu, nicidecum, de asta există demisia. Nu ezitaţi, căutaţi mereu ceva mai bun, pentru că dacă voi nu vă respectaţi, nu o va face nimeni niciodată!

MaryAnne

Suntem minunați...

 
Dacă ar fi să ne alegem soarta, de ce nu am alege să fim minunați? De ce nu am alege să împlinim visul unui om, să riscăm oferind, să dăruim din suflet și să primim zâmbete din dragoste. Cât poate fi de minunat când ești util în viața cuiva, când aduci un bine și un plus celor din jur. Nu are cum să fie totul perfect, pentru că perfecțiunea e doar o nevoie superficială de a atinge imposibilul, iar adevăratele perfecțiuni stau de multe ori la baza imperfecțiunii. Un singur lucru poate fi perfect în lumea asta, e sufletul nostru. E raza noastra de soare ce putem să o găsim chiar și atunci când ochii văd furtunile și tornadele cele mai groaznice. Oaza noastră de liniște, cum îmi place mie să îi spun.

Mă simt minunată când omul meu drag îmi zâmbeşte şi îmi mulţumeşte pentru că i-am ascultat inima şi i-am oferit prin fapte dragoste. Viaţa asta o sa fie atât de enigmatică mereu şi atât de complexă încât nu o să îi înțeleg niciodată toate misterele, însă vreau să cred că am deprins cea mai importantă... "învaţă să trăieşti prin a-ţi cuceri zilnic inima". Fraza asta spune tot, pentru că inima nu va dori niciodată rău, nu va trăi după pulsul banilor şi nici nu se va irosi ci doar va dărui zilnic dragoste. 

Mă cuprinde sentimentul melancoliei, pentru că zâmbetul meu îmi aduce o amintire din trecut, îmi aminteşte de momentul decisiv, de acel instinc sălbatic ce zace în tine şi care te cuprinde, trebuie să îl asculţi chiar dacă nu şti unde te duce, însă e unica speranţă... spre mai bine. Ştiu că scriu de multe ori doar despre momentele superbe ce îmi inspiră sufletul, asta pentru că doar aceste clipe merită memorate, doar aceste stări trebuie retrăite şi doar pentru asta merită să lupţi în viaţa asta. Toate celelalte superficialităţi ce îţi străbat viaţa cotidiană nici nu merită amintite, dar rememorate. Şi pentru că toţi putem fi superficiali, tot aşa toţi putem fi profunzi. Doar dacă vrei să te asculţi. Sunt părţi ce există într-un om şi sentimente ce îi străbat mintea şi inima, e atât de greu uneori încât trebuie să lupţi pentru a-ţi mai simţi focul interior al speranţei, al puterii de a continua. Însă atât timp cât respirăm, putem. Atât timp cât cercetăm, descoperim. Iar atât timp cât simţim dragoste, vom găsi mereu fericire. Putem fi minunaţi acum, mâine sau în orice altă zi în care ne oferim necondiţionat. Faptele vor fi mereu cele ce ne vor reprezenta şi ne vor amprenta inima.           Noi singuri ne condamnăm inima la fericire sau la suferinţa. Şi pentru că nu mă pot abţine, continui să fiu o copilă ce îşi ascultă inima, zâmbeşte vesel la un răsărit de soare şi e melancolică la orice apus. Însă ştiu că pot să fiu totodată şi un om responsabil, un om valoros care să îşi croiască un drum frumos în viaţă. Orice etapă din viaţa noastră contează enorm, însă viziunea ta asupra vieţii va face totul, te va ajuta să avansezi sau te va sufoca şi o sa decazi. Tu, eu noi... toţi putem fi minunaţi prin tot ce facem, prin tot ce visăm şi prin tot ce dobândim de-a lungul vieţii. Atunci când intervin probleme ne creăm ca şi oameni, atunci putem deveni minunaţi prin forţa de a lupta şi de a reuşi să fim victorioşi. 

Pot sa fiu mai mult... Cred că mereu pot să fiu mai mult decât sunt şi mereu o să pot să mai adaug elemente ce să mă facă să cresc în ochii mei, însă vreau să cred că zilnic încerc să iau deciziile care să mă facă să mă simt bine. Să am parte de acel moment în care conştiinţa mea e liniştită şi să ştiu că am făcut doar ce am putut mai bine în condiţiile date. 


MaryAnne

Fericirea din ochii unui copil..

     

             Zâmbetul unui copil e momentul cel mai sincer și mai sublim. Acel chip frumos ce îți inspiră fericirea și sensul vieții.. Acel drag de esențial, de care nu te-ai sătura niciodată. Cred că pentru o clipă uităm ce înseamnă să ne dorim totul, ci trăim clipa ca și cum nimic nu ne-ar lipsi.

            Unui suflețel mic de copil îi e suficientă toată raza de iubire ce poți să i-o oferi și prezența ta e totul pentru el. Cred că e singurul omuleț ce definește existența și te face să te simți ca și cum ai fi cel mai important om de pe planetă. Și ești... pentru el ești mâinile ce îi oferă protecție, ești picioarele ce îl poartă, ochii ce îi oferă tot ce el nu poate vedea încă, inima ce îl completează și mintea ce îl face să distingă binele. Tu ca și părinte ești exemplul ce îl ghidează în viață și îi oferă orientarea... Cred că e atât de special să simți pulsul copilului tău, să îl vezi crescând și să observi cum îți oferă noi motive de viață. Simt acum atât de mult sentiment în inimă, când inimioara nepoțelei mele mă inspiră și zâmbetul ei îmi declanșează lacrimi. 

            Și mă gândesc câtă lumină poate aduce prezența ei în familia noastră, cât zâmbet și câtă speranță. Și totodată mă gândesc ce e mai important pentru un copil, să fi prezent în viața lui și să îl dirijezi în viață prin toată dragostea și liniștea ce i-o oferi, sau prin goana după banii ce te înstrăinează și îți dau impresia că asta înseamnă să îi oferi un viitor. Firea mea idealistă mă face să contest realitatea, pentru că deși e important să îi asiguri viitorul copilului tău, știu totodată că trebuie să îi oferi baza. Dacă e să alegi între bază și bani, să nu alegi niciodată banii. Pentru că dacă copilul tău va dobândi baza, știu că indiferent în ce circumstanță se va afla, va reuși să își creeze singur destinul și va ști să lupte în viață să își ofere ce își dorește. Iar baza pentru mine înseamnă acea stabilitate emoțională conturată prin iubire, respect, ambiție și încredere. Iubire pentru tine însuți și pentru oameni, respectul valorilor esențiale, acea ambiție ce te face să muți munții din loc și în primul rând acea încredere în propriile forțe ce te vor face imbatabil. Pentru că viaţa asta există pentru a atinge fericirea, însă nu o vei putea face decât urmând etapele şi deţinând o bază ce să te ridice din orice cazătura şi să îţi îndrepte paşii spre adevărata împlinire. Banii ajută mereu să îţi conturezi comoditatea şi să îţi împlineşti visuri, însă faptul că vei vedea cele mai impresionante locuri, sau că vei deţine cele mai speciale obiecte şi vei duce un trai de lux... nu te va crea niciodată ca şi om. Tu singur te creezi ca om prin tot ce faci zilnic, iar dacă mintea va fi suficient de echilibrată va reuşi să îşi ofere şi confortul de care are nevoie. Pentru că oamenii inteligenţi reuşesc, oamenii cu sufletul liniştit ating împlinirea şi cei ambiţiosi nu vor renunţa niciodată pentru că fiecare prăpastie şi barieră nu vor face decât să îi impulsioneze... să continue. 

                Mă resimt la adolescenţă când îmi promiteam că le voi oferi copiilor mei tot ce nu am reuşit să am. Inevitabil m-am gândit şi la o sursă mare de bani ce să îmi ofere aripi. Însă nu m-am gândit atunci că aripile mă vor ajuta să zbor însă nu mă vor ajuta să mă vindec şi nici să triumf în viaţă atunci când una dintre aripi va fi rănită. Cred că aş fi decăzut şi mai mult, dacă nu învăţam că înainte să îţi doreşti aripile, trebuie să înveţi să zbori. Trebuie să înveţi să te dobândeşti, să te construieşti, să şti ce îţi doreşti şi să lupţi, însă niciodată să nu uiţi că liniştea inimii tale e mai presus de orice. 

               Acum ştiu că îmi doresc să le ofer copiilor mei capacitatea de a gândi liber, independenţa de a se descurca în orice situaţie, dragostea ce să le ţină loc de ambiţie şi cunoaşterea ce să le stimuleze mintea. Nu e nimic rău în a fi sărac, nu e nimic rău în a fi umil, aşa cum nu e nimic special în a fi bogat. Poate că bogaţii vor atinge tărâmuri ce săracii nu o vor face niciodată, însă dacă ochii lor au atins infinitul, inima celorlalţi deţin bogaţiile existenţei. Pentru că doar o inimă blândă se poate bucura pe deplin de fiecare moment mic, simplu, însă unic şi special. Indiferent în ce statut social ne aflăm, atunci când simţim că ne lipseşte ceva... să ne gândim dacă nu cumva e liniştea inimii noastre. 

                  Mi-aş dori să fiu o susţinere morală pentru nepoatele mele, să le văd crescând frumos şi să devină oameni sublimi prin caracterul lor şi prin fiecare faptă ce le va consacra. Zâmbetul unui copil e precum paradisul ce s-a deschis pentru o secundă, tocmai pentru a ne oferi imortalitatea, a renaşte speranţa şi a zări împlinirea... Pentru că de multe ori suntem prea orbi să vedeam, suntem prea stresaţi, prea preocupaţi şi uităm să fim oameni fericiţi, chiar dacă viaţa ne oferă oportunităţi în cele mai mici  şi normale evenimente.


                                                                          MaryAnne

Am învățat...

          Am învățat că deși cred că le știu pe toate, nu știu nimic. Am învățat că oamenii pot fi imperfecți și totuși perfecți prin fiecare faptă bună. Am învățat că deși mă cred puternică, defapt sunt atât de slabă uneori. Am învățat că deși am priorități și valori ce le iubesc, sunt atât de ignorantă și superficială uneori. Am învățat totuși să fiu mai umană, mai deplină, mai sinceră și mai deschisă. Prin tot ce am început să recunosc și să îmi asum, am învățat... că pot mereu mai mult, că sunt mult mai mult decat gândesc și că fiecare din jurul meu e o enigmă ce nu trebuie să mă grăbesc să o etichetez.
            Deși am învățat atât de multe lucruri, simt că sunt doar la început de drum, viața mă va învăța încă mii de lucruri, mereu și mereu. Însă sunt cu inima deschisă și primesc lecțiile cu un zâmbet larg. Mă deschid, mă dezvolt și cresc încet în ochii mei. 

Timpul m-a învățat să critic mai puțin și să acționez mai mult, oamenii m-au învățat sa mă victimizez mai puțin și să lupt cu adevărat, iar viața m-a învățat că totul are un sens chiar și atunci când nu vezi nici unul. Când nu ai ochi dispuși să vadă... urechi să audă sau picioare să meargă... e inima mereu acolo dispusă să țină loc de toate. 

                                                                                MaryAnne

Credinţa...

În adâncul sufletului meu există un respect enorm pentru Cel care ne-a dat sens în viaţa asta. Măcar odată în viaţă ajungi să simţi că nu ai nici un sprijin şi eşti ca şi singur pe pământ, iar singura forţă din tine e sufletul ce te inspiră şi crede.

Însă câţi dintre noi suntem atât de puternici încât să credem ... chiar şi atunci când trecem prin cele mai grele încercări? Cum să continui să crezi când ziua de mâine e incertă pentru tine? Cum să continui să speri când totul se arată gri pe o prognoză nedeterminată? Cum să îţi găseşti forţa când simţi că o pierzi pe zi ce trece? Cum...?  Nu există un răspuns clar, e ceva în interiorul unui suflet ce funcţionează ca un izvor ce nu îşi termină niciodată resursele, dacă înveţi să crezi cu toată fiinţa ta, dincolo de aparenţe, dincolo de percepţiile inutile ale oamenilor superficiali şi dincolo de toate încercările, pentru că la urma urmei tu îţi datorezi  această nouă şansă, să te ridici din prăpastie şi să continui să mergi... 
           Mă simt atât de mică acum, când privesc încercările prin care trec unii oameni și totuși cât optimism poate izvorî din cele mai mari dureri ... e cutremurător, realizezi că viața asta e prețioasă chiar dacă îți oferă doar lecții peste lecții, iar asta pentru că nu avem nici un drept să credem altceva, Cineva acolo sus ne-a trasat niște teste pentru a ajunge să ne cunoaștem forța interioară. Cine spune că tot ce contează în viață e să fi perfect, să fi frumos, să fi sănătos, să fi împlinit ... rostește doar cuvinte de basm și dorințe superficiale. După o multitudine de lecții de viața realizezi că tot ce contează în viață asta e să îți cunoști sufletul, să îl asculți și să lupți pentru el chiar dacă o să treci prin infernale suferințe, doar după ce o să fi în perfectă uniune cu tine, o să crezi atât de mult în tine încât o să înveți să fi ințelept și să accepți ce îți oferă viața însă să nu uiți să trăiești totodată frumos și cu zâmbetul plin de speranță, pentru că ziua de mâine e incertă, însă cea de azi îți aparține în totalitate... 
       Speranța e o stare de spirit, dacă speri în lucruri frumoase și îți dorești esentialul, nu se poate să nu îți cuprindă sufletul și să nu îți dea curajul ce nu credeai că poți să îl ai vreodată. Sunt încrezătoare când văd oameni puternici chiar dacă pe undeva forța lor aproape că s-a pierdut, e de admirat când întâlnești oameni ce sunt adevărate lecții de viață, ce dincolo de toate nu uită să zâmbească, să glumească și să îți inspire ei esența vieții chiar dacă ei defapt se luptă pentru viață zi de zi. Cred că într-un final când ai sănătate nu ști să o prețuiești, când ești frumos nu îți este suficient, când ai o familie nu e destul pentru că îi vezi imperfecțiunile, când... ai putea fi declarat împlinit o să ai mereu alte neajunsuri. E mereu acea goană după perfecțiunea totală, acea falsă și iluzorie nebunie ce ne satisface mândria și nicidecum inima. 
          Ar fi atât de ușor dacă am învăța să ne ascultăm inima, să ne ascultăm mai mult fiecare puls și să trăim zilnic bucurându-ne de șansa de a avea ceva... un om drag, un animal iubit, o șansă pentru ziua de mâine, o posibilitate de a face ceva și de a iubi pe cineva. Restul nu mai contează, asta pentru că nu putem controla totul chiar dacă ne-am dori, nu putem înțelege totul pentru că nu avem capacitatea necesară pentru a înțelege infinitul însă avem... credința ce nu ne-o poate lua nimeni, doar noi o putem abandona, însă de ce am alege sa ne abandonam pe noi înșine? Știu că e calea cea mai simplă atunci când nu găsești explicația, e soluția de a te regăsi printre alte victime colosale, însă undeva în suflet există o explicație frumoasă: totul în viața asta e cu un sens, alege să crezi în asta. 

MaryAnne

Mă obosesc bărbații ce ne identifică...

                  

          Știu cât e de complicat să te diferențiezi tu ca om, însă când mai citești aberații despre cum te identifică unii după culoarea părului, interese sau nivelul domestic și docil, nu ști dacă e cazul să te amuzi sau să te revolți. Știu că noi toți în general suntem cei mai cârcotași când vine vorba de sexul opus. Inevitabil atunci când nu cunoaștem, ne e mai simplu să deducem după aparența sau după trăirile noastre.

       Însă dacă există un singur om pe planeta asta ce nu îl cunoști, atunci nu vei putea să susții că oamenii se încadrează în două sau trei categorii, pentru că nu vorbim de legume și fructe și nici de bucăți de carne. Vorbim de suflete ce sunt atât de diverse, atât de speciale, pe cât sunt de traumatizate și sufocate, însă fiecare dintre noi este unic în felul lui. Puțin contează dacă ne place să copiem un stil, să adăugăm un plus de la celălalt, să ne identificăm sau să retrăim stări ce le găsim și la ceilalți, dincolo de toate aceste mici și nesemnificative lucruri, noi suntem miracole... o sursă de mister și esență.

       Așa cum există miracole, tot așa există și tragediile. Însă nu există suflete ce se nasc negre, ci doar oameni ce aleg să fie răi, oameni ce își ignoră sufletul, oameni triști și lipsiți de motivația de a găsi fericirea. Oameni ce s-au abandonat, de asta scot tot ce e mai rău din mintea lor, din tot ce găsesc în lumea asta ipocrită. Mă irită concepțiile unui bărbat prin care femeia e identificată si estimată pe baza a trei criterii , ca și cum un bărbat ar fi vreodată capabil să resimtă stările și sentimentele unei femei, emoțiile și curajul ce îi pot accelera pulsul sau dimpotrivă îl pot stopa. Pentru că da, noi femeile putem să simțim că murim și totuși să renaștem. Putem să trăim stări ce ne luminează inima, iar altele ce ne întuneca întreaga existență. Putem să avem unica trăire de a da naștere la o viață și să ne dedicăm ei, chiar să ne sacrificăm existența. Putem să uităm că trebuie să fim fericite și să ne concentrăm pe binele celor din jur.  Putem să ne neglijăm pe noi, însă nu și pe cei pe care îi iubim. Putem să fim tot pentru o persoana, fără să așteptăm nimic în schimb. Putem să existăm chiar și după ce a murit partea cea mai importantă din noi. Putem... 
         Și totuși uneori ne e greu să ne canalizăm sentimentele și stările, să ne iubim, să ne apreciem și să găsim echilibrul dintre minte și suflet, să ne recunoaștem, însă se trezește un bărbat să o facă... E amuzant, e epic. E incredibil și totuși e real. Mi-ar plăcea să cred că putem să fim cinstiți cu noi înșine și să ne spunem că inevitabil bărbații nu vor simți niciodată ce simte o femeie, la fel și invers. Să încetăm să credem că le știm pe toate, că putem bara tot, că putem clasa tot și că suntem atât de inteligenți încât să credem că a fi isteț e tot una cu a fi omniscient. Desigur că în istoria noastră, în poveștile și în scrierile noastre putem să fim atât narator cât și personaj, putem fie să fabulăm, fie să relatăm, însă nu putem cunoaște un om pe deplin. Niciodată. 

         Și acum e femeia din mine ce scrie, ce se revoltă, ce se exprimă liber și nu pentru a demonstra ceva, ci pentru simplul fapt că știu cum e să fi femeie, știu ce sentimente încearcă o femeie, știu ce mister ascunde o inima de femeie și știu că suntem pe cât de multe, pe atât de diferite. Știu toate astea pentru că sunt o femeie. Simplu. Deci cât timp inima mea de femeie va fi o enigma pentru mulți dintre bărbați, tot atâta timp voi afirma ca noi femeile suntem creaturi speciale.
                                                   
                                                                                     MaryAnne

          

Prietenie dragă...

 

Ştiu că într-un final sunt atât de greu de digerat... Cred că asta e fraza ce mă reprezintă în ochii celorlalți. Însă acum vreau să mă gândesc la oamenii mei de suflet. Cei cu care mă identific, cei pe care îi am, cei pe care i-am ales și cei ce mi-au schimbat viața.

Nu știu cum am reușit să cresc emoțional, când încerc să mă reamintesc aproape că nu mă mai recunosc. Însă știu... sunt principalii pioni din viața mea ce m-au luat de mână și mi-au oferit sprijinul, mi-au arătat prietenia și m-au învățat ce înseamnă să nu fi singur. Undeva în obscuritate, încăpățânarea de a fi puternică m-a făcut să fiu rece și să nu caut niciodată sprijin,  chiar dacă simțeam că nu mai pot, îmi impuneam să pot... Aveam nevoie să duc totul pe picioare, nu pentru a fi martiră ci pentru a crește în ochii mei, pentru că fiecare moment greu mă dezechilibra și mă făcea să mă simt slabă. Inevitabil atunci am învățat că în viață suntem singuri pe drumul nostru și trebuie să îți continui drumul indiferent de... durere, neputință, tragedie, suspin sau singurătate. Ești tu cu tine și e suficient să traversezi barierele și să te ridici din mocirlă, pentru că poți, dacă vrei... poți.  Atunci a intervenit prietenia, acea susținere sublimă ce îți e aproape la greu și chiar dacă nu te înțelege îți rămâne alături pentru totdeauna. Știu că "pentru totdeauna" e precum o metaforă inedită ce e supraestimată, însă într-un moment din prezent oferi eternitatea prin simplul tău sprijin necondiționat. Pentru că în clipa în care înveți ce înseamnă prietenia adevărată, te încălzește atât de puternic încât vrei să o păstrezi pentru totdeauna. E acea complicitate ce te face să îți găsești un martor la existența ta, ce te face să îți găsești speranța într-un moment de cumpănă, ce te face să îți eliberezi sufletul doar oferindu-i căldura unei prietenii.

          Și când mă gândesc ce greu i-a fost... da primei mele prietene de suflet, știu că i-a fost cumplit de greu să fie acolo când eu nici măcar nu mă exteriorizam ci doar vărsam lacrimi. Era acolo și asta era tot ce conta. În timp am învățat să râdem, să ne descoperim, să petrecem clipe superbe ce vor rămâne în suflet pentru totdeauna. Acum zâmbesc, pentru că un prieten drag e cel mai prețios dar. E de înțeles că un prieten adevărat e pe cât de unic pe atât de greu de găsit, pentru că într-o lume unde superficialitatea s-a instalat, e precum ai căuta acul în carul cu fân, deci dacă îl găsești nu îl lăsa să plece niciodată. Nu îl abandona și nu îi oferi motive să plece, nici nu lasă timpul să vă despartă chiar dacă destinul oferă schimbare... reacomodează-te și resimte-l, acceptând că viața fiecăruia e într-o continuă transformare.

........

       Deși am deraiat uneori prin încrederea ce mi-o ofeream, cred că am făcut ce aveam nevoie, însă un singur lucru l-aș fi regretat profund... dacă ajungeam să îndepărtez tocmai mâinile ce mi-au dat aripi. Şi pe alocuri era să se întâmple inevitabilul. Da, era să îmi îndepărtez prietena de suflet, era să o blamez atât de profund încât să creez un zid între noi ce nu știu dacă se mai putea distruge vreodată. Pentru puțin timp așa a și fost, însă m-am trezit ca dintr-un vis oribil și am realizat că ceea ce fac e de neînțeles pentru inima mea, cum pot tocmai eu să mă arăt atât de necruțătoare cu cea ce mi-a deschis orizontul... Uneori e nevoie să îți dai două palme să realizezi că exagerezi și rănești oameni ce au nevoie doar de înțelegere, chiar dacă e greu să accepți că timpul schimbă relațiile, le transformă. Trebuie să alegi dacă te adaptezi sau nu. Trebuie să alegi ce e important pentru tine și să alegi să îl păstrezi. Trebuie să lupți pentru tot ce e important pentru tine. 

.................

Acum știu, acum am învățat să cresc încă puțin, să mă educ mai mult și să îmi ascult din nou inima mai mult. Acum nu aș putea decât să îi mulțumesc din suflet acelei prietene ce m-a ajutat să nu mai fiu captivă. Cea care m-a determinat să pășesc mai mult spre societate, să fiu mai deschisă și așa să ajung să cresc mai mult și evident să îmi doresc să cresc din ce în ce mai mult. Nu știu dacă am fost o prietena atât de excelentă, înainte judecam prea mult și tăiam prea mult totul din rădăcini, însă știu sigur că am prețuit-o enorm și nu o să o abandonez niciodată pentru că e parte din mine, e parte din dezvoltarea mea. 
          O să te prețuiesc pentru totdeauna și am învățat încet să fiu o prietenă mai bună, chiar dacă mereu am crezut că ți-am fost alături, acum pot mai mult, să accept schimbarea și să faci totuși parte din viața mea.  Te iubesc prieten drag, ai luat parte la creșterea unei ființe și la dezvoltarea ei, îți mulțumesc pentru simplul fapt că ai fost acolo, chiar și când nu meritam...

Te prețuiesc.


                                                                         MaryAnne

Pot..

Pot... știu că pot și nimeni nu mă va convinge de contrariul acestui lucru, pentru că simt...

Chiar dacă mă vei izgoni cu vorbe,

Chiar dacă drumul mi-l vei pava

Și mintea mi-o vei deruta,

Inima mea deja a decis că pot...

Și o cred, pentru că ea știe deja.

Desigur că știu, sunt atât de conștientă  că pentru a reuși trebuie să te dai de pereți mai întâi, of... sunt atât de cuprinsă de acest gând și de viitoarele fapte ce mă vor pune la pământ, deja mă resimt culegându-mă  ca pe mici cioburi ce nu le vreau pierdute, pentru că mă voi reface, știu...

Însă de ce aș alege calea asta? De ce să ascult de inimioara mea nebună și naivă și dornică de sentimente pure, când realistă mintea fiind mă îndrumă ca un învățător înțelept că trebuie să aleg calea cea mai diplomată și cea mai simplă, să iau șansa de a fi aici și de o fructifica chiar dacă asta înseamnă să îmi sacrific întreaga ființa, să renunț să fiu eu și să fac bani frumoși, să le ofer copiilor mei tot ce au nevoie. Oh minte superficială și materialistă, cum ar putea inima să te asculte când nici măcar o întreagă fraza nu ți-o acceptă și o ignoră profund, ca și cum ar fi total dezinformată, pentru că eu sunt... un suflet ce vrea dragoste și atât, vrea să pună dragoste în tot ce face. Sunt una cu dragostea, pentru că respir pentru asta, trăiesc pentru asta și mă bucur ca un copil de fiecare sentiment ce îl dețin și mă cuprinde atât de mult încât uneori simt că va exploda, e prea mult... 

            Deci cum să ascult de atât de multe minți superficiale, când eu îmi doresc să triumf, însă în mediul meu, lângă familia mea și lângă iubirea mea, dar "acasă". Hmm... acasă e un cuvânt atât de bine impregnat în suflet, pentru că adevăratul "acasă" e locul unde te simți bine, e mediul tău unde nu te simți străin, e colțișorul tău cu oamenii tăi dragi și cu sufletele tale iubite alături, ce îți colorează viața și îți transmit atât de multă emoție încât deja pentru o secundă ai ajuns să atingi împlinirea ce o visezi și nu ști uneori că o ai. Mereu tânjești să pleci de acasă, să ajungi departe și să te ți pe picioare independent și liber de orice povară și să zbori să îți croiești cum vrei destinul... Da, știu. Așa e, un vis nebun ce măcar odată în viață îl ai și bizar însă... e bine să îl urmezi. Fă-o și doar așa o să ști să prețuiești ce contează defapt, fi sclav și doar așa o să ști să prețuiești să fi prinț, fi om și doar așa o să ajungi defapt să fi suflet. Fi tu... zboară și croiește-ți drumul și scrie-ți istoria, ia-ți viața în mâini și luptă pentru tine și pentru ce îți dorești, însă când ajungi să ai ce îți dorești, nu uita să te întorci... la tine. Nu renunța la ceea ce ești și ceea ce simți doar pentru că este mai greu, doar pentru că probabil o sa ți se închidă porți, doar pentru că probabil o să o iei de la zero din nou și asta pentru că dacă renunți la tine, rămâi fără nimic chiar dacă ajungi să ai toți banii din lume. Mă gândesc că am deja ce mi-am dorit... iubirea vieții mele. :) Și acum desigur se nasc noi visuri, noi ambiții și chiar dacă aici în străinătate există posibilitatea de a obține ce cândva nici nu îmi imaginam, acum nu mai vreau, pentru că sunt sigură că trebuie să mă mulțumesc cu ce am ajuns să am și să îmi refac viața în țara mea și cu familia mea. E iubirea ce mă captează atât de mult și tot ea mi-a luminat viața și m-a scos din adânci prăpastii, așa cum doar prieteniile de o viață o pot face, iubirea vieții mele sau mai degrabă eu... iubirea față de mine.          Iubește ce faci și o să reușești mereu să te scoți din situațiile cele mai penibile, pentru că ști că poți să o iei de la început.

                                                                                MaryAnne

Râdem mereu...

Râdem mereu... de un om ce vrea să facă ceva.

Râdem mereu... de un om ce schimbă rutina.

Râdem mereu... de lucruri ce nu le înțelegem.

Râdem mereu... de credințe ce înalță inima.

  De ce? Cred că din cauza lașității în care ne-am plafonat cândva și am ajuns să o numim "normalitate".  Din moment ce existența noastră am ajuns să o trăim într-un fel anume, atunci când intervin situații ieșite din comun ce nu se bazează pe o realitate palpabilă, suntem în defensivă și judecăm dur, criticăm la sânge și barăm oamenii ce își ascultă instinctele. E o obișnuință ce cred că măcar într-o situație ajungem să fim și noi în postura de călau, asta pentru că mereu se găsesc alții să ne bareze și pe noi la rândul lor. 

         Știu că e mai simplu să nu ințelegi oamenii ce nu respiră după pulsul tău, ce nu trăiesc după rutina ta și ce nu au planurile pe care le ai tu. Însă de ce ne-ar privi mereu soarta celorlalți? Ne-am gândit pentru o clipă că poate acei oameni sunt fericiți așa cum trăiesc, așa cum gândesc și așa cum iși proiectează viitorul? Într-un final dacă stăm să ne gândim... nu ne afectează cu nimic faptul că oamenii au visuri, ar fi bine dacă am înceta să le cenzurăm mereu. Să fi puternic e una din principalele atuuri atunci când îndrăznești să visezi și să îți asumi asta în fața oamenilor. Trebuie să fi pregătit să te explici, să te justifici și să iți aduci argumente pentru a-ți susține visul. Oh, devine obositor la un moment dat, însă nu înceta să visezi, dincolo de eticheta de naiv ce ți se pune sau dincolo de mentalitățiile ce te îngrădesc, pentru că nu ai nevoie decât de liniștea ce ți-o creezi tu prin visul tău, asta e tot. 

             Ești tu cu tine însuți, esti tu cu omul ce îl alegi să îți fie alături și împreună porniți la drumul ce îl decideți voi și atât. Îmi iubesc atât de mult oamenii ce îi am alături, însă am încetat să cred că le datorez o explicație pentru felul în care îmi trăiesc viața și chiar dacă țin la opiniile lor, știu totodata că eu sunt una cu decizia mea.  Pentru că îmi cunosc motivele, pentru că îmi cunosc sufletul și pentru că acționez în funcție de sentimentele ce mă reprezintă.  Dacă vreau ceva, fac asta. Dacă sunt capabilă să îmi asum riscurile, mă arunc. Dacă îmi zăresc visurile, nu ezit nici o clipă să înaintez. Ma gândesc când am încetat să las sfaturile să îmi schimbe deciziile. Hmm... cred că exact în clipa în care am învățat să mă ascult cu adevărat. Te regăsești într-un moment din viață când ai cea mai mare nevoie de sfaturi pentru că nu ști încotro se îndreaptă viața ta și exact atunci nu găsesti nici unul. M-am învățat să îmi dau sfaturi singură și mă ascult pentru că doar eu pot ști cel mai bine ce îmi doresc cu adevărat și ce mă face fericită.

      Am decis că vreau esența din viața asta și nu superficialitatea, iar ascultându-mi inima nu aveam oricum altă oportunitate decât să trăiesc după puls. Am început să iau decizii radicale și să mă arunc în mijlocul furtunii fără să îmi fie frică, pentru că orice vânt s-a dovedit a fi un bun învățător și orice rază de soare a apărut după aceea am primit-o ca pe o reală binecuvântare. 


                                                                       MaryAnne

Motivul...

     

         Undeva într-un colțișor sacru al sufletului găsesc mereu motivul de a continua să trăiesc, de a continua să mă regăsesc... Uneori am impresia că trăim ca și cum ziua de mâine ar fi asigurată, ca și cum timpul ar fi disponibil să ne ofere mii de secunde pentru mii de șanse. 
               Ar fi atât de simplu de trăit dacă am conștientiza că nu putem recupera timpul sau momentele pierdute, sunt niste clipe risipite pentru totdeauna, iar secunda asta va fi declarată pierdută odată ce vine secunda următoare. E greu să trăiești ziua de azi ca și cum ar fi ultima, poate pentru că disperarea ar fi atât de mare încât am face gesturi necugetate. Însă nu, chiar nu trebuie să ne trădăm ci trebuie să trăim așa cum trebuie, asa cum simțim. Desigur că în momentul de față dacă o să reflectezi puțin, tu ai regrete și ești conștient că ai pierdut momente importante ce sunt irecuperabile, însă există acea dorință de a o lua de la capăt, ce iți ridică inima la maximă capacitate de speranță. Nu au nici un sens regretele, pot doar să fie constructive și să iți spui că ai făcut tot ce ai crezut că e mai bine pentru a-ți oferi ceea ce dorești. Găsește motivul de a nu renunța chiar și atunci când e greu, găsește forța de a te ridica chiar dacă nu zărești lumina și  caut-o tocmai pentru a zâmbi din nou cu toată inima. Poți să o iei de la capăt, poți să îți iubești viața chiar dacă vezi atât de multe lipsuri, iar momentele în care ești trist le resimți mai puternic decât cele pline de veselie. Ce mai contează dacă acum viața e atât de gri, de anosta sau atât de dificilă, chiar crezi că ai făcut tot să îi redai culoarea? Ai luptat destul să iți atingi fericirea sau ai găsit consolare în lamentare? E atât de bine să fim priviți ca victime ale destinului, deși suntem proprii nostrii călăi de multe ori. Știu destul de bine că poți înșira mii de motive pentru care viața ta e groaznică, însă vreau un singur și adevărat motiv pentru care ai continua să speri... 
Nu vreau să mai ratez nici un moment la care vreau să fiu prezentă, nu mai vreau să îmi condamn familia pentru greșelile lor, nu mai vreau să fiu puerila și să mă victimizez și nici nu mai vreau să trăiesc pentru mâine și să uit de ziua de azi. Undeva în mine am iertat tot, m-am iertat chiar și pe mine însumi și nu trebuie să găsesc câte o scuză pentru fiecare eveniment din viața mea, ci trebuie să înțeleg că fiecare a trăit așa cum a crezut că e mai bine și  chiar dacă au fost victime colosale... e o lecție fatală pentru mine, e ca și cum am primit atât de multe bucăți de puzzle pentru a mă forma încât tot ce trebuie să fac e să vreau să îl construiesc. Iar dacă speranța nu aș găsi-o, știu că mereu pot să o iau de la capăt... cine m-ar împiedica să fac asta?
Însă iubesc... atât de mult viața încât zâmbesc la o melodie ce îmi trezește forța sufletului și îmi lasă orice urmă de regret în trecut pentru că sunt entuziasmată și îmi simt inima ce grăiește cum trebuie, ca de obicei: " am atât de multe motive să o iau de la capăt". Am motivul de a face ceea ce nu am reușit încă să fac, am motivul de a retrăi momente ce le ador, am motivul de a-mi revedea oamenii de suflet, am motivul dragostei si desigur motivul în care aș reuși să mă văd crescând, din ce in ce mai mult...
   
  ...........

       E viața mea și vreau să o țin cu drag de mână și să pășesc în ea fără să mă eschivez sau să mă pierd în timiditate, nu e timp pentru asta. Inima e un copil, oferă-i jucăriile și clipele ce le adoră, nu îi refuza bucuria de a fi inofensiv și zburliu, lasă-l să respire și oferă-i speranța și nu îl mai sufoca cu "nu se poate".


                                                                             MaryAnne

Și acum scriu...

          Chiar mă gândesc ce m-a determinat să scriu... poate faptul că inima mea are atât de multe de spus și atât de multe de împărtășit încât simplele vorbe ar fi atât de lipsite de esență şi nu ar putea descrie niciodată ceea ce pot cuvintele scrise să transmită. Probabil când voi reciti mă voi resimți și voi învăța din nou și din nou să nu renunț niciodată. Undeva am lăsat o urmă definitiv întipărită în mintea mea: " o să lupt și o să fiu bine, nu o să renunț niciodată la mine... " .
             Așadar scriu pentru mine, pentru acest foc interior ce îmi revarsă inspirația și îmi transmite metoda de a comunica cu mine însumi, pentru că doar eu pot să mă înțeleg cel mai bine, doar eu pot să mă motivez, să mă ambiționez și doar eu pot să decid cine să fiu... E o luptă atât de grea încât faptul că ceilalți mă critică e mai puțin important, deoarece eu sunt adevăratul meu critic, mai crunt decât oricare altul. Iar în același timp doar eu îmi cunosc principiile și valorile pe care mizez și pe care tind să le întrepătrund, ceea ce mă face să mă ridic mereu și mereu...            
       Oricât de adânc aș cădea, știu că ceea ce fac e din suflet și pentru suflet ... Știu că am optat pentru a fi adevărat și nu superficial, am optat pentru durere și nu pentru amăgire, am optat pentru luptă și nu pentru lașitate. Am optat pentru a fi eu... cu tot ce însemn. Și e mult de descris și greu de înteles, până chiar și de mine... Însă aleg să simt fiecare pas ce îl urmez pentru asta.

                                                                         MaryAnne